Am ales să o relatez din cauză că, printr-o decizie a justiţiei belgiene, episodul sinistru al asasinării lui Patrice Emmery Lumumba, a revenit în actualitate: judecătorul de instrucţie, după un aviz pozitiv al parchetului federal, a lat hotărârea ca un obiect, mai precis un dinte, poate acum fi recuperat de familia lui Lumumba de la grefa din Bruxelles.

Este vorba despre o restituire „simbolică“ de tip justiţie reparatorie deoarece lipseşte „certitudinea absolută“ că dintele respectiv i-a aparţinut lui Lumumba, după cum a precizat Eric Van Duyse, purtătorul de cuvânt al Parchetului Federal belgian. Dar martorul-cheie povestise deja istoria care, în 2001, a provocat un scandal major în primul rând în Belgia, fosta putere colonială în Congo, dar şi patria celor doi executanţi ai ultimei părţi a scenariului uciderii lui Lumumba. Acesta era doar de 7 luni prim ministru ales democratic, dar devenise extrem de incomod datorită acţiunillor pe care deja le declanşase, ameninţând să lovească foarte serios în interesele companiilor de extracţie controlate de americani şi belgieni. Din punctul lor de vedere, singura soluţie era asasinarea cât mai rapidă a lui Lumumba, dar astfel încât niciodată nimeni să nu poată regăsi un fragment al corpului său, împreună cu cele ale compatrioţilor şi camarazilor săi, miniştrii Maurice Mpolo şi Joseph Okito.  

În 2001, apare excepţionalul documentar realizat de Micel Noll, Une mort de style colonial, l'assasinat de Patrice Lumumba, absolut zguduitor, bazat pe mărturia - la limita între istorie şi un film horror sau un documentar despre asasini în serie - făcute de unui Gerard Soete, comisar de poliţie „cu misiunea de a forma poliţia din Katanga) care, împreună cu fratele său, a primit şi executat misiunea de a tăia în bucăţi cele trei cadavre şi de a le dizolva într-o baie de acid sulfuric. Totul s-a petrecut pe 17 ianuarie 1961 şi faptele au fost reconfirmate de fata comisarului de poliţie, tot într-un interviu.

Dar pentru a înţelege contextul tragediei, să amintim de ce Lumumba devenise persona non grata şi trebuia lichidat.

A fost primul conducător al Republicii democratice Congo din momentul independenţei (30 iunie 1960) încheind cele două „episoade belgiene“: perioada începând cu anii 1880, când ţara a fost oferită Regelui Leopold al II drept „proprietate privată“, apoi, din 1908, apaţinând Belgiei în calitate de colonie. La doar trei luni de la dobândirea independenţei, începe aşa numita „criză congoleză“ provocată de acţiunea secesionistă a comandanţilor militari din unele dintre cele mai bogate regiuni (Katanga sub conducerea lui Moise Tchombe şi regiunea Kasai de sud). Guvernul solicită sprijinul ONU şi Consiliul de Securitate adoptă o Rezoluţie solicitând în mod expres Belgiei să-şi retragă trupele, fiind trimise şi efective de „căşti albastre“ cu ordinul de a folosi „în ultimă instanţă“ chiar şi forţa. Dar ONU nu furnizează şi asistenţa militară solicitată de Lumumba şi cum autorizase Consiliul de Securitate. În schimb, URSS a propus un asemenea ajutor unilateral, ceea ce a avut darul de a exaspera şi îngrijora lumea occidentală. În plus, un alt mister: Dag Hammarskjold, Secretarul General al ONU, decide, în mod foarte curios, să negocieze direct cu Thcombe în Katanga. În drum, avionul său explodează, iar lui Hammarskjold i se decernează postum Premiul Nobel pentru pace. Lucrurile se precipită, iar Lawrence Devlin, şeful staţiei CIA din Congo, avea să declare la BBVC, într-un interviu din 2000, că exista un plan CIA de asasinare a lui Lumumba folosind pasta de dinţi, plan care n-a fost dus până la capăt. Într-un final, la ordinele lui Mobutu, Lumumba şi doi dintre miniştrii săi sunt arestaţi şi transportaţi în Katanga (foto).

Execuţia lor a fost comandată de căpitanul belgian Julien Gat şi comisarul de poliţie Frans Verschurre, care îngroapă cadavrele. Imediat după aceea, ministrul de Interne Godfried Munongo l-a convocat pe comisarul Soete şi i-a spus: „Vreau să distrugeţi cadavrele, le faceţi să dispară. Nu mă interesează cum faceţi. Tot ce vreau e să dispară. După asta, nimeni nu mai vorbeşte. Şi gata“, îşi aminteşte belgianul de cum suna ordinul lui Munongo. Iată, din interviu, un mic fragment în care Soete (foto) povesteşte totul, la 40 de ani după evenimente

Am tăiat corpurile în bucăţi şi le-am băgat în acid... am stat acolo două zile. Am făcut lucruri pe care niciun animal nu le-ar fi făcut. De aia eram beţi, beţi tot tmpul. Nu puteam altfel... era şi o cantitate foarte mare de acid, din cel care e pus în bateriile la maşini. Cea mai mare parte a cadavrelor au fost dizolvate. Restul le-am ars. Trebuia să facem asta fără să ne vadă nimeni, în plină pădure. Eram doi şi a trebuit să facem totul noi înşine: să scoatem cadavrele din pământ, să le tăiem în bucăţi, să le distrugem fără ca asta să fie ştiut de cineva. Şi aşa a fost.

În timpul interviului mai declară că a smuls doi dinţi aparţinând lui Lumumba pentru a păstra o amintire. „Avea o dantură foarte bună. Dinţii din spate erau acoperiţi cu aur. Un dentist ştie să identifice chestiile astea....uniu credeau că Lumumba va reveni . Ei bine, va reveni pe pământ cu doi dinţi în minus“. Şi apoi se aude un râs oribil... Într-o percheziţie în 2016, poliţia belgiană avea să găsească o cutie conţinând un dinte îmbrăcat în aur (foto), care acum va fi pusă la dispoziţia familiei lui Lumumba din Congo.

Actualul rege Philippe, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la declaraţia de independenţă a Republicii Democratice Congo, a prezentat pentru prima oară, într-un comunicat de presă, „cele mai profunde regrete pentru rănile“ provocate în perioada colonială belgiană: „Ţin să-mi exprim cele mai profunde regrete pentru aceste răni ale trecutului a căror durere este reaprinsă de discriminările încă prezente în societăţile noastre... În perioada Statului Independent Congo (adică atunci când era administrat direct de Leopold al II,lea, direct din biroul său de la Bruxelles) s-au comis acte de violenţă şi cruzime care apasă încă asupra memoriei noastre colective...Perioada colonială care a urmat (Congo belgian din 1908 până în 1961) a fost şi ea marcată de suferinţe şi umilinţe“.

Va urma, curând, publicarea rezultatelor unei vaste munci de cercetare la care au participat cercetători belgieni şi africani. Poate va fi ceva diferit de documentul adoptat de o comisie de anchetă a Parlamentului belgian, care, după doi ani de activitate (2000-2001) ajungea doar la concluzia că în asasinarea lui Lumumba exista doar „responsabilitatea morală... a anumitor miniştri şi a câtorva alţi actori“.

Povestea nu se încheie însă aici şi greu de spus câte asemenea episoade ar putea să mai iasă la lumină din istoria atroce a colonizării şi politicilor timpului respectiv. Mai au însă vreo importanţă pentru timpul de azi şi recuperarea istoriei reale sau, dimpotrivă, nu sunt decât nişte încercări făcute de soroşişti, neo-marxişti, democraţi, sorosişti, gay şi a celor din BLM de a tensiona inutil lucrurile? Inutil, deoarece ar trebui să aplică învăţătura celebră „morţii cu morţii, viii cu viii“? Ce credeţi?