Poate nu sunt potrivit să judec societatea, mie îmi place pornografia de orice fel, de la cea a sărăciei şi frigului (vortexul polar din SUA) la cea din Kiev şi cea obişnuită, erotică, dar pot judeca acţiunile făcute de ochii lumii. Critic solidaritatea de faţadă, un lux pe care şi-l permite oricine e la suficientă distanţă faţă de problemele care au dus la acea pornografie. Acum, Kievul arde şi la propriu şi la figurat. Oamenii, de aici sau din altă parte, s-au găsit să se solidarizeze la distanţă, wireless cum ar veni. La evenimentele organizate în acest sens dau un like, un share, trag o înjurătură - mama lor de guvernanţi hoţi! - aprind o lumânare la ambasadă şi şi-au făcut norma de implicare. Stai, mai trebuie o poză mică dată mai departe. Gata, acum suntem solidari, Kievul e mai sigur. Sunt, cum zicea Politico, zilele în care ne prefacem că ne pasă de Ucraina.

Lumânarea arde tristă acasă, cu o eventuală rugăciune spusă stingher în faţa icoanei. Lacrimile tale, dacă le ai pentru Ucraina, nu se văd când le ai acasă, la ambasadă însă eşti consolat ca şi cum abia te-ai întors de la dat guvernul jos. Oamenii, în Kiev, au capetele sparte, numără morţi şi aruncă cu pietre. Tu, aici, faci tricouri, scrii bannere, ai lozinci şi, poate, porneşti şi o petiţie. Sunt aici două realităţi, cea în care trăim şi cea pe care o creăm. În cea din urmă sunt oamenii care prin solidaritatea wireless răstoarnă Pământul. În prima realitate suntem doar oamenii faptului divers, oameni care ridică fusta societăţii şi vor să vadă dacă lenjeria intimă e acolo. Iar dacă nu e, ne vom ridica ochii şi vom râde isteric de această scăpare, îi vom chema pe alţii să se minuneze şi împreună cu ei vom lăsa societatea tot acolo, cu fusta gata să îi fie ridicată. Apoi, o bârfim, după ce ne minunăm. Uită-te şi la asta, n-are lenjeria pe ea.

Apocalipsa se scrie cu foc pe Maidan

Kiev e un eveniment, că oraş a încetat să fie de luni bune, care m-a fascinat încă din prima zi. Oamenii aceia luptă în frig, sub bastoane de la autorităţi şi gloanţe, contra unor alţi oameni pe care îi consideră hoţi şi nepotriviţi la conducerea ţării. M-am uitat peste poze, am dat share unora, am apreciat altele, am urmărit videoclipuri şi am sorbit până la ultima secundă imaginile cu spargerea cordonului de poliţie cu un buldozer. Toate astea din confortul unui mouse, unei tastaturi sau unui smartphone. Nu le înţeleg cuvintele, nu le simt forţa care îi mână în opoziţie şi, cu siguranţă, nu resimt nici loviturile pe care ei le primesc. Eu sunt departe, un individ pasiv într-o ţară fără aşa evenimente şi doar admir ce se întâmplă acolo, de câtă forţă pot da dovadă câteva zeci, câteva sute de mii de oameni când vor ceva.

Tu eşti la fel, tu individul care le plânge de milă cu lacrimi virtuale şi cu lumânări aprinse la adăpostul văzului lumii. Eu n-aş pune mâna pe o piatră să crap capete. Tu ai face-o? Şi nu, pietrele băgate în PET nu se iau în calcul. Iar apariţia într-un videoclip ad-hoc (a se vedea cel de mai jos) nu te face mai activ în lupta pe care ucrainienii o duc pe viu, nu pe social media.

Câţiva oameni aparent solidari cu Ucraina.

Colegul meu Octavian Palade are un punct de vedere, susţine că solidaritatea e bună şi aşa, virtuală. Nu sunt de acord, dar are dreptate în măsura în care mesajul ajunge să fie propagat prin astfel de acte de pseudosolidaritate. Şi poate, cândva, nu vor mai fi repetate greşelile, pentru că oamenii vor ţine minte. Poate. Până atunci, social media e utilă pentru organizarea celor care sunt gata să arunce cu pietre, să se bată şi chiar să moară pentru ceva.Times New Roman a avut o glumă bună azi (nu i se întâmplă des), dată încă din titlu: Revoluţionarii de la Kiev, salvaţi în ultima clipă! Like-urile româneşti au ajuns în Ucraina. E o glumă amară, dar i-ai dat share şi ei. Ai fost solidar cu umorul lor. Vei fi solidar şi cu opinia mea că acum avem pornografia durerii şi morţilor? Sper că da, eu voi părea un om cu judecăţi de valoare social acceptate, iar tu un om fin care vede lumea la fel de dezbrăcată ca mine.