De altfel, liderul Syriza, Alexis Tsipras, a candidat în primăvara anului trecut pentru postul de preşedinte al Comisiei Europene, din partea Partidului Stângii. Când ai vrut să conduci Europa, cum să vii, după câteva luni, să-ţi scoţi propria ţară de acolo?

Mai mult: grecii înşişi nu-şi doresc, în majoritatea lor, să plece din Uniunea Europeană şi cu atât mai puţin să renunţe la moneda unică. Ştiu şi ei foarte bine că fără piaţa unică şi fără fondurile de coeziune s-ar duce pe copcă.

Potrivit sondajului Eurobarometru din toamna anului 2014, susţinerea grecilor pentru moneda euro se situa la 63%, peste media UE de 56%. Altundeva se vede nemulţumirea grecilor: atunci când sunt întrebaţi dacă au încredere în viitorul Uniunii Europene. Aici, grecii se situează pe ultimul loc printre cele 28 de naţiuni, cu numai 37% încredere.

Cu alte cuvinte, grecii nu sunt împotriva euro şi a Uniunii Europene. Grecii sunt împotriva ACESTEI Uniuni Europene. Şi exact asta le-a promis Tsipras: o altă Grecie într-o altă Uniune Europeană.

Trebuie pedepsită Grecia pentru asta? Ar trebui Uniunea Europeană sau, mai rău, Germania, să recurgă la un fel de desant în Grecia, pentru a o aduce pe „calea cea bună”? Evident că nu. Europa nu are decât a se acomoda cu această situaţie.

Alegerea grecilor este democratică şi uşor de explicat în condiţiile date.

Cifrele macro ale Greciei arată acum cu mult mai bine, după cura de austeritate – bugetul este echilibrat şi căderea economiei a fost oprită, înregistrându-se chiar un început de creştere. 

Din punct de vedere social însă, în Grecia e dezastru. Poporul a plătit un preţ greu pentru iresponsabilitatea conducătorilor.

Dar pentru Tsipras, de-abia acum vine momentul adevărului. Syriza va trebui ca într-un timp relativ scurt să livreze măcar câteva dintre generoasele sale promisiuni – cum ar fi subvenţiile alimentare pentru familiile sărace, crearea a 300.000 de noi locuri de muncă, introducerea salariului minim de 751 de euro sau anularea unor modificări de dreapta ale Codului muncii, efectuate în ultimii patru ani.

Şi toate acestea, în paralel cu convingerea creditorilor şi ale partenerilor din Uniunea Europeană de a restructura datoria Greciei sau chiar de a o şterge – cum i s-a făcut Germaniei în 1953, spune Tsipras. Să recunoaştem, a promite e uşor.

După calculele analiştilor, promisiunile lui Tsipras ar costa cam 12 miliarde de euro. O nimica toată pe lângă asistenţa financiară de 240 de miliarde, din partea Uniunii Europene şi a FMI. Dar o sumă uriaşă pentru Grecia.

Întrebarea e de unde va scoate aceşti bani guvernul de la Atena. Din uşurarea poverii datoriilor, s-ar putea spune. Este negocierea fundamentală pe care Syriza o promite grecilor.

Va fi posibil? Dacă în cazul Greciei va funcţiona, atunci spaniolii se vor simţi şi ei încurajaţi să meargă pe mâna celor de la Podemos, formaţiunea de stânga aflată în plină ascensiune. Şi cine ştie ce ar mai putea urma.

Dacă Grecia va fi refuzată, atunci speranţa alegătorilor se va transforma repede în frustrare şi chiar furie, iarăşi cu consecinţe greu de anticipat.

Dacă Tsipras va trebui să livreze ceva societăţii greceşti, atunci şi Europa ar trebui să livreze ceva Greciei. Semnalul alegătorilor a fost limpede: aşa nu se mai poate merge. Va fi însă o negociere dură, pe muchie de cuţit. Iar Grecia nu va primi nimic necondiţionat.

Speranţa vine din noua politică a Băncii Centrale Europene, care urmează să arunce pe piaţă circa 60 de miliarde de euro în fiecare lună, până în septembrie 2016 şi să cumpere active, inclusiv obligaţiuni emise de statele membre. Şi ar mai fi, bineînţeles, planul de investiţii al preşedintelui Juncker, de peste 300 de miliarde de euro.

Până la urmă, dacă Grecia este o problemă pentru întreaga Europă, atunci răspunsul la problema greacă nu poate fi decât unul pentru toată Europa.

Iar aici grecii chiar au dreptate când îşi doresc o altfel de Uniune. Că aceasta nu va fi tocmai cum o doreşte Syriza, e deja o altă poveste.