Plecau spre vacanţa morţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu-mi iese din minte imaginea celor trei terorişti suprinsă de camerele aeroportului de la Bruxelles. Cu un aer uşor absent, dar niciunul dintre ei muşcându-şi buza de jos cu nervozitate, păreau că pleacă în vacanţă. Plecau spre vacanţa morţii, cu o nonşalanţă care ne poate îngheţa de uimire

Peste câteva secunde, doi din ei s-au aruncat în aer împreună cu bagajul lor infernal. Cel de al treilea nu a reuşit sau a renunţat să declanşeze explozia. Sau a fugit activând ultima lui fărâmă de raţionament, cum procedase anterior şi un alt membru al grupului,  cel care renunţase să se arunce în aer pe stadionul de la Paris. Iertat să fiu că nu le dau numele. Nu vreau să adaug nimic la sinistra lor mediatizare (pe care, în mod cert, au contat cu toţii, convinşi că devin nişte „martiri“ cu glorie mondială, pe lângă cele vreo şaptezeci de fecioare din paradisul ismalic drept răsplată). Şi nu vreau nici să mai adaug un comentariu inutil la avalanşa de ţipete, de spaimă, de nedumeriri sau de revoltă neputicincioasă ce răbufneşte acum din toată Europa. 

Eu aş vrea numai să ştiu, dacă se poate, cum de s-a ajuns aici? Cum de se propagă, cu atâta uşurinţă, extazul morţii printre tineri care, altfel, profită din plin de toate ofertele hedonsimului, consumerismului, liberalimului sau chiar ale libertinismului de tip occidental. Dacă se întâmplă în Pakistan lucruri la fel de oribile, mă resemnez gândindu-mă că nu pricep nişte mentalităţi ancestrale de acolo, altele decât cele europene. Dar de ce în Europa?  

Toate explicaţiile sociologiloce, care pun radicalizarea tinerilor islamişti europeni în cârca societăţilor occidentale, ce nu le mai asigură integrarea şi şi îi izolează în cartierele-ghetou, au devenit un lux al inutilităţii. Vina statelor europene este una mult mai gravă: sunt incapabile să explice, sau chiar să le impună tuturor, ca pe un pact social deja istoricizat, unul dintre principiile fundamentale ale regimurilor democratice – laicitatea.  S-a vărsat mult sânge în istoria Europei pentru a avea actualele democraţii parlamentare, cât ar fi ele de imperfecte. Atunci de ce este admis prozelitismul activ cu caracter politic, nu confesional, al islamului? De ce privim cu atâta îndiferenţă această ofensivă teocratică crezând că e neputincioasă numai fiindcă e vetustă? De ani de zile se ştie că prin numeroase moschei finanţate de unele state din Golf, la Londra, la Bruxelles, prin Franţa, Germania, sau prin alte state europene cu comunităţi islamice puternice au apărut predicatori ai războiului sfânt islamic. Pentru ei nici Sharia nu are un sens simbolic, nu este doar o referinţă  inofensivă, tradiţională, la Coran. Aceiaşi predicatori condamnă şi integrarea musulmanilor în societăţile occidentale unde s-au instalat, iar de la o vreme au devenit nişte recrutanţi activi pentru noul Stat Islamic. 

Unul dintre ei, închis între timp în Belgia, a bătut toate recordurile în materie de recrutare. Sigur, nu toţi aceşti predicatori fac prozelitism politic, aşa cum nici toţi preoţii catolici nu sunt nişte pedofili, fiindcă un nou scandal de acest tip a izbucnit acum în Franţa. S-a crezut că bunul exemplu educă de la sine şi omogenizează societăţile. Iată că nu e aşa, iar surpriza vine tocmai de la unii abia ieşiţi din adolescenţă, născuţi în aceste societăţi occidetale, pe care le resping ei, nu părinţii sau bunicii lor veniţi, pe vremuri, din Rif-ul marocan sau de pe alte frontoane ale deşertului. De ce s-au radicalizat într-atâta? Fiindcă mai întâi s-au radicalizat în banditism, în crime, trafic de droguri şi alte fărădelegi; iar apoi au putut fi racolaţi şi pentru intifada, chiar înainte de existenţa acestui fantomatic Stat Islamic. Iar când la insuficienţa efectivelor poliţiei s-a adăugat, în cazul faimoasei comune Molenbeek, că primarul comunist de acolo, bântuit de utopii, le cam interzicea poliţiştilor să intre în labirintul cu ascunzători ale foştilor traficanţi de droguri deveniţi activişti musulmani, cartiereul s-a dezvoltat ca o capitală a terorismului în capitala Europei. 

Cam aşa s-a întâmplat totdeauna când utopiile au alungat bunul simţ. Iar justiţia s-a simţit paralizată. Însuşi primarul capitalei belgiene ceruse arestarea individului cu pălărie, care făcea deja prozelitism printre primii refugiaţi ajunşi în Belgia. Dar judecătorii au considerat că el avea dreptul să fie un agitator atâta vreme cât nu se dovedea că e şi un recrutor. Tot aşa, cu artificierul arestat în cartier, cu o săptămână în urmă. Degeaba avertizaseră serviciile tuceşti că era vorba de un terorist mai mult decât suspect, el a fost pus în libertate. Iar ministrul belgian de interne continuă să afirme că respectivul nu putea fi arestat, din moment ce fusese plecat în vacanţă, chiar dacă făcuse turism prin zonele Statului Islamic. Iată cât de greu e să defineşti ce înseamnă vacanţă. Şi nu e singura dovadă de naivitate afişată în numele libertăţii de drepturi. Cum să îl poţi aresta pe un individ pentru terorism, dacă mândrele state din UE încă nu au definit ce înţeleg ele prin terorism? Oare merită să renunţăm la libertăţile noastre, şi chiar la unele principii fundamentale, numai fiindcă administraţiile europene, birocraţii şi chiar serviciile secrete nu mai citesc corect realitatea? Cât despre motivele care îi împing pe aceşti descreieraţi să îşi ia viaţa ucigând orbeşte de jur împrejurul lor, ar trebui să mai trăiască Dostoievski să ne explice cum apar noii „demoni“ în societăţile ce se plictisesc de îmbuibate ce sunt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite