În 2014, Papa Francisc s-a adresat Parlamentului European, cu o idee-forţă: bătrâna Europă n-are nici o şansă dacă nu primeşte migranţi.

Adevărul e crud: plăcerea naşte durere. Plăcerile Europei au costat-o prăbuşirea demografiei. Germania a fost prima ţară care a spus-o verde-n faţă: fără migranţi nu avem forţă de muncă, nu avem creştere economică, ne paşte falimentul. Prin 2006, un studiu spunea că ţările europene dezvoltate au nevoie de 1,5 mil. imigranţi pentru a-şi păstra ritmul economic.

Prin urmare, semnalul a fost dat şi imigraţii au început să treacă masiv Mediterana. Fie din pricina războiului, fie din dorinţa de un trai mai bun, la standarde occidentale.

Acest exod afro-arab a generat drame umane. Scufundarea bărcilor în Mediterana, problemele tranzitării prin ţările sud-est-europene şi, nu în ultimul rând, problematica gestionare a fluxului de imigranţi, care ţinteau Germania cu toţii.

Aşa apare problema redistribuirii imigranţilor, care a aruncat Europa într-un haos politic. E suficient să ne uităm la Brexit şi recentele alegeri. Redistribuirea a iscat un adevărat război diplomatic între statele europene, cât şi apariţia unor garduri.

În tot acest timp, Vaticanul a avut de rezolvat o problemă proprie. Papa Benedict era un veritabil teolog, dar prea „băţos“. Rigorist, cu o viziune tradiţionalist-conservatoare, nu se potrivea cu nevoia crescândă a Vaticanului de soft-power.

Aşa că, printr-o demisie surprinzătoare, s-a ajuns la o numire „potrivită“: un papă care să empatizeze, să fie un vector soft-power viabil. Şi s-a găsit: papa Francisc. E iubit, se face iubit, ştie să se facă iubit şi, la nevoie, ştie să umble la coarda sensibilă pentru a stârni emoţia iubitoare.

Bun, aşa ajungem în 2014, când se întâlnesc utilul cu frumosul: Parlamentul European cu Vaticanul. E suficient să vedem punctele cheie ale discursului papei în PE, pentru a putea descifra apoi tot pelerinajul pe care acest şef de stat-prelat, îl face prin Europa.

Temele importante le aflăm chiar de la PE: ocuparea forţei de muncă, educaţie şi imigraţie. Pe scurt, Papa spune aşa: Europa e o bunicuţă îmbătrânită, singura şansă e să îşi deschidă braţele spre migranţi. restul sunt vorbe de decor.

Cu acest gând în cap, Papa a pornit să ajute Europa, mergând în ţările tranzitate de migranţi, acolo unde pericolul gardurilor ameninţă economia bătrânului continent.

E suficient să trecem în revistă discursurile din Bulgaria, Grecia, Italia, şi Macedonia de Nord, ţări care, împreună cu România, sunt exact pe zona de tranzit a migranţilor (nu mai adăugăm şi vizitele în Ţările Baltice sau în restul Europei). Tema esenţială este: împreună, să primim creştineşte migranţii.

În concluzie, papa practică la nivel înalt un joc de soft-power pe care Biserica Catolică îl are prin firea sa statală. Se ştie bine că, în cercurile puterii mondiale, Vaticanul este văzut ca ţara cu cea mai mică suprafaţă (cetatea Vatican), dar cel mai mare număr de „cetăţeni“: credincioşii catolici (şi nu numai, dacă socotim şi simpatizanţii). Iar la nivel european, jocul papei aduce un beneficiu atât proiectului economic european, cât şi Bisericii, pe care Europa tinde să o marginalizeze. Practic, Papa repoziţionează Biserica în ochii secularizaţi ai politicii europene.

Prin urmare, rolul Papei este unul esenţial în jocul mondial al puterii politice. De ce? Simplu: Politica nu se poate face fără empatie. Iar creştinismul este empatie pură.

Este motivul pentru care Vaticanul a devenit Stat.