Negocierile pentru ocuparea posturilor de comisari vor începe în două săptămâni. În cazul României, premierul Dăncilă are, în realitate, două variante. Prima a fost deja vehiculată: o numire din arcul guvernamental. A doua, şi cea mai surprinzătoare, poate fi o numire din zona diplomaţiei şi a experţilor români din administraţia europeană. Fiecare opţiune are avantajele şi dezavantajele ei atât în negocierile de la Bruxelles, cât şi în cele de la Bucureşti, din interiorul PSD.   

Deocamdată, suntem în etapa în care liderii politici importanţi ai blocului european au început negocierile pentru funcţiile de top din Uniune. Acest proces a demarat imediat după alegerile europarlamentare, deoarece calendarul este foarte strâns. Teoretic, în cel mai bun caz, undeva în jurul datei de 20 iunie, ar trebui să ştim deja numele succesorilor pentru funcţiile de preşedinte al Comisiei Europene, al Consiliului European şi pentru cea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate.

Cum ar trebui să arate profilul comisarului european propus din partea României

Persoana pe care Guvernul României o poate nominaliza pentru funcţia de comisar european ar trebui să întrunească cel puţin două din următoarele trei calităţi: să fi avut experienţă politică la vârf în România, să fi avut o experienţă politică la nivel internaţional şi la nivel diplomatic şi să se bucure de o oarecare credibilitate în faţa partenerilor strategici ai României.

Spre exemplu, Leonard Orban, Dacian Cioloş şi Corina Creţu, la momentul numirii lor în funcţia de comisari europeni, s-au încadrat perfect în  acest profil. Actualul consilier prezidenţial a fost negociator şef adjunct şi, apoi, negociator şef al României cu Uniunea Europeană în perioada aderării. A ajuns, apoi, comisar european şi a luat în primire portofoliul de la Multilingvism.

În februarie 2009, Dacian Cioloş era director pentru programe de dezvoltare rurală în cadrul Comisiei Europene şi avea imaginea unui profesionist neafiliat politic, chiar dacă făcuse parte timp de un an de zile în cabinetul Tăriceanu, ocupând funcţia de ministru al Agriculturii.

Corina Creţu, la rândul său, a îmbinat profilul de politician versat cu cel de expert în politică internaţională. Pe lângă funcţia de consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu, a mai fost membru în Comisia pentru Politica Externă a Senatului României şi membru titular în Adunarea Parlamentară a OSCE. În plus, în perioada iunie-octombrie 2014 a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European.

În absenţa unui candidat care să se potrivească, astfel, în acest profil, singura opţiune viabilă este cineva cu pregătire diplomatică şi care ar putea să compenseze prin ştiinţă faptul că nu a fost angrenat în proiecte politice de anvergură. De ce? Pentru că, atunci când România a încercat să trimită la Bruxelles un CV de politician pur-sânge, angrenat numai în bătăliile interne şi fără să aibă o experienţă administrativă cu relevanţă pentru instituţiile europene, demersul s-a soldat cu un fiasco de proporţii.

În 2006, Călin Popescu Tăriceanu îl desemna pe Varujan Vosganian pentru funcţia de comisar european, însă Jose Manuel Barroso, fostul preşedinte al Comisiei Europene, l-a refuzat, preferând-o pe Meglena Kuneva pentru postul de comisar la Protecţia Consumatorului. A fost singura propunere făcută de un Guvern al României şi care nu a fost acceptată de Comisie.

Dintre politicienii care se pot lăuda că se încadrează în această descriere, posibilii candidaţi cu anvergură politică europeană sunt din afara zonei de guvernământ şi cu şanse minime de a fi nominalizaţi din start.

Ce şanse au diplomaţii români să spere că vor fi nominalizaţi la postul de comisar european

Luptele grele pe care PSD le-a dat la Bruxelles pentru a împiedica numirea Laurei Codruţa Koveşi în funcţia de procuror-şef european le-au diminuat şansele intrării în această cursă diplomaţilor români care au instrumentat acest caz.

Practic, cariera acestor oameni a fost sacrificată din punct de vedere politic la mofturile lui Liviu Dragnea care lupta pentru o cauză ce a ţinut România doi ani şi jumătate pe loc. Au avut de ales între a-şi da demisia şi a bloca, practic, tot procesul tehnic al preşedinţiei României în fruntea UE sau să execute mandatul primit de la Bucureşti.

Premierul Dăncilă le datorează acestor diplomaţi, în mare măsură, faptul că a reuşit să aibă cu oficialii de la Bruxelles şi alte subiecte de dialog în afara celor legate de Justiţie. 

Celelalte figuri cheie pe care România le are şi care provin tot din zona diplomaţiei, cu experienţă notabilă la nivel internaţional, nu se află, însă, apropiaţi de zona de guvernământ.

De ce România nu are şanse mari să ocupe portofoliile care presupun gestionarea banilor europeni

Ceea ce este cert, în momentul de faţă, este că România va pierde fotoliul de comisar european pentru politică regională deţinut în prezent de Corina Creţu.

Din acest punct încep calculele. Este greu de crezut, însă, că vreun nume din actualul guvern, dacă va fi nominalizat pentru o funcţie de comisar, ar putea primi un portofoliu care presupune gestionarea şi distribuirea de fonduri europene sau un rol mai important, cum ar fi un portofoliu care să fie responsabil de zona comerţului, de cea a afacerilor, de piaţă internă sau de stabilitatea financiară.

Motivele sunt lesne de înţeles şi au legătură cu respectarea statului de drept şi cu modul în care România a gestionat relaţia cu Uniunea Europeană prin aceste filtre, de bun administrator al banilor europeni şi de punere în practică a unor proiecte de infrastructură de amploare.

Obiectivele Palatului Victoria sunt altele şi ar viza unul dintre următoarele cinci portofolii: Uniunea Energetică, Politici Energetice şi Acţiuni Climatice, Transporturi, Societate şi Economie Digitală şi Politica europeană de vecinătate şi negocieri în vederea extinderii.

În realitate, primele patru portofolii cad din start din motivele enunţate mai sus, dar şi fie pentru că nu avem din zona Guvernului experienţă şi expertiză în domeniile vizate, fie România are poziţii divergente cu Comisia Europeană pe aspecte tehnice ce ţin de respectarea regulilor de piaţă liberă!

Cu toate că Reprezentanţa Permanentă a României la Uniunea Europeană s-a făcut remarcată în dificilele negocieri pentru atingerea unui compromis cu privire la modificările aduse Directivei Gazului, opţiunea numărul unu pentru Viorica Dăncilă pare a fi o propunere dinspre arcul guvernamental. Numai că, pentru primele două posturi de comisari, şansele ca aceste propuneri să fie acceptate sunt reduse la zero.

Guvernul României este acuzat că împiedică eforturile Comisiei Europene de a diversifica sursele de import de gaze naturale pentru Europa Centrală de Est, vinovaţi fiind miniştrii Niculae Bădălău şi Orlando Teodorovici.

Mai mult, Transgaz este investigată de Comisia Europeană de un posibil abuz de poziţie dominantă pe piaţă şi, prin adoptarea OUG114, Guvernul Românei s-a ales cu un infringement pentru că a revenit la stabilirea administrativă a preţului la producţia de gaze naturale, anulând toate eforturile depuse în ultima parte a guvernării Ponta şi de guvernul tehnocrat.

Ca tabloul să fie complet, acest comisar va trebui să colaboreze cu noul şef de la DG Energy. Este vorba despre Ditte Juul-Jørgensen, fostul şef al cabinetului comisarului Margrethe Vestager, de la Concurenţă!

România mai are un infringement pe zona de eficienţă energetică şi alte trei pe zona de mediu: unul pentru că nu are o politică de reciclare a navelor, altul pentru că nu s-au implementat măsurile necesare în privinţa îmbunătăţirii calităţii aerului şi combaterii poluării şi al treilea este pentru proasta gestionare a iazurilor de decantare.

În plus, România achită 124.000 de euro pe zi deoarece nu a reuşit să rezolve problema depozitelor municipale de deşeuri neconforme. Uniunea Energetică şi Energia şi Politicile Climatice ies din discuţie în contextul în care propunerea Vioricăi Dăncilă are în spate un profil politic. Expertiza pentru a gestiona aceste două zone este inexistentă şi, mai mult, România chiar a acţionat împotriva principiilor pe care le promovează aceste două portofolii.

Şanse minime sunt, de-asemenea, şi la Transporturi. Ţinând cont de istoricul României în atragerea de fonduri europene pentru infrastructura rutieră şi feroviară, pare o utopie ca cineva să spere că un candidat român ar putea să ocupe poziţia de comisar la Transporturi.

La fel de improbabil este un post de comisar care să-i revină României la Agenda Digitală. Tocmai ne-am ales cu două infringementuri pentru că nu am fost în stare să îmbunătăţim ghişeele unice şi pentru că nu avem un sistem pentru facturarea electronică la achiziţiile publice. În plus, statul a cheltuit miliarde de euro pentru sisteme informatice în sectorul public care fie nu comunică între ele, fie funcţionează necorespunzător. Cartea de vizită a României este, de fapt, catastrofală şi la acest capitol. 

Portofoliul de comisar unde România are cu adevărat şanse

În schimb, premierul Dăncilă are şanse reale pentru a trimite o propunere de comisar european acceptabilă la Extindere. Una dintre priorităţile promovate de ţara noastră în timpul preşedinţiei UE a fost aceea ca Europa să devină un actor global. Sub această umbrelă, România a sprijinit avansarea politicii de extindere a Uniunii, dar din perspectiva consolidării securităţii regionale. 

La 10 ani de la lansarea Parteneriatului Estic şi la 12 ani de la aderarea României la UE, ţara noastră ar putea să-şi asume un candidat pentru rolul de comisar pe Extindere, mai ales că statele vizate sunt din zona Balcanilor şi a Europei de Est.

O voce din această regiune pare mai potrivită şi ar putea să facă mai bine legătura între birocraţia şi rigorile de la Bruxelles, cu stilul de a face politică şi modelul de stat est-european. În plus, ar fi o garanţie că Republica Moldova va fi tractată spre un traseu pro-european iar România ar fi înconjurată de vecini cărora să le promoveze aspiraţii europene, nu răsăritene. În plus, se potriveşte şi imaginii de ţară pe care România şi-a construit-o, de furnizor de securitate regională.

Profilul pentru acest post de comisar se potriveşte mai degrabă unui diplomat cu un background puternic în zona relaţiilor internaţionale, care s-a remarcat şi în aria de politici de securitate, dar care cunoaşte foarte bine şi administraţia românească.