Patimile Europei. Recompunerea faliilor şi adunarea cioburilor risipite după Brexit
0
Europa parcurge finalul de an în forma unor adevărate patimi în perspectiva relansării proiectelor de integrare ale viitorului.
Şi momentul nu este deloc fast, pentru că pe toate temele în dezbatere, de la terorism, migranţi, Brexit, separatism catalan, Comisia îşi arată limitele şi ba gafează substanţial, ba nu se angajează, ba e blocată de limitele unui mandat imperfect şi pe incapacitatea depăşirii inconsecvenţelor şi a lipsei de propuneri cu care se poate lucra venite din partea Marii Britani, de exemplu. Până la deblocarea lacătului german, după constituirea majorităţii şi a viitorului guvern, Berlinul e pe deplin absorbit de afacerile interne, încât doamna Merkel nu participă la deblocarea mecanismelor la nivel european.
Această gripare substanţială vine cu precădere de la Germania, marele motor al Europei, o Germanie care se află în faţa multiplelor precedente, dar în primul rând a dificultăţii de a coagula coaliţia Jamaica, CDU/CSU alături de liberali şi Verzi, din cauza limitărilor pe care le are fiecare forţă politică. Refugiaţii, impozitele reduse, încălzirea globală sunt doar câteva din temele acute care afectează coaliţia, dar duc si la slăbirea forţei politice a cancelarului Merkel la al patrulea mandat. Totul în viitorul Germaniei, Europei şi al lumii se bazează pe capacitatea de negociere şi încăpăţânarea de a reuşi a cancelarului german.
Nici Franţa lui Macron nu trece printr-o perioadă fastă, deşi scopul de a demitiza statul bunăstării şi de a eficientiza economia Franţei, aducând-o în marja de competitivitate, este un obiectiv al întregii Europe. Emmanuel Macron se confruntă cu legea muncii, reforma pieţei muncii, reducerea personalului bugetar, reducerea privilegiilor funcţionarilor publici – dar şi a numărului lor – şi mai ales reducerea birocraţiei. O acţiune cu sprijinul patronatelor franceze, dar cu opoziţia puternică a celor mai active sindicate europene. Reuşita sa este însă o reuşită a Europei de a depăşi marasmul visului socialist de a munci puţin pe bani nemeritaţi sau de a trăi din ajutoare sociale comparabile cu salariul minim pentru munci necalificate.
Nici provocările din interiorul Uniunii Europene, la nivelul faliilor create în timp, nu lipsesc, principalul responsabil fiind astăzi grupul de la Vişegrad. Cu un joc dual dar menţinut la limită în spaţiul acceptabil, statele din regiune, cu precădere Ungaria, au un limbaj distinct în ţară, cu nuanţe vădit anti-europene, atacând fundamentele democraţiei, şi un altul, conformist, la Bruxelles. În rest, Polonia frizează limitele democraţiei pentru a perpetua puterea politică a partidului conservator de la guvernare, în timp ce în Cehia zarurile sunt aruncate, dar e prea devreme să tranşăm poziţionările finale ale noului guvern faţă de Rusia şi integrarea europeană. Slovacia se detaşează în euro-conformă şi susţinătoare a viitorului european.
De aici şi concluzia că nu există grup de la Vişegrad unit, iar problemele trebuie abordate individual, ţară cu ţară, cu menţiunea clară că nimeni nu vrea să iasă din UE. De asemenea, toate statele votează similar în menţinerea sancţiunilor la adresa Rusiei, chiar dacă spectrul opţiunilor variază de la considerarea ca duşman – Polonia – la abordarea Moscovei ca partener, în cazul Ungariei. Cehia poate reprezenta în viitor, după alegerile prezidenţiale, o piatră grea în poziţionările la nivel european.
Angela Merkel FOTO EPA
Rănile alegerilor din Germania aruncă Europa în haos
După 4 săptămâni de negocieri şi depăşirea termenului auto-impus de 16 noiembrie pentru realizarea coaliţiei, un weekend complicat a marcat hotărârea Cancelarului Angela Merkel de a continua negocierile. În fapt, coaliţia CDU - partidul pe care-l conduce, CSU - partenerul său conservator din Bavaria, FPD - liberalii reveniţi în Parlament după 4 ani şi Verzii, celebra coaliţie Jamaica, nu pare să se închege. Diferenţele sunt majore pe multe puncte, cu precădere refugiaţi, impozite, încălzirea globală.
Cele patru partide sunt ţinute în continuare la negocieri de două înţelegeri majore, acceptate unanim. Prima este blocarea AfD, extrema dreaptă germană, de la accede la guvernare în orice formă şi de a accede în Parlament cu mai multe voturi, aşa cum o arată sondajele, dacă actuala coaliţie eşuează şi se ajunge din nou la vot. A doua - faptul că există o responsabilitate faţă de electorat şi nimeni nu vrea să-şi asume eşecul, să se retragă de la negocieri sau să fie inflexibilul care a dus la prăbuşirea coaliţiei.
De altfel, Germania este în faţa mai multor precedente, care se regăsesc mai ales în perspectivele eşecului în cadrul actualei coaliţii. Deja intrarea extremei drepte, pe un program anti-imigraţie, a creat probleme majore Germaniei ca prestigiu şi stat echilibrat, miez şi motor al integrării europene. Şi crearea „coaliţiei Jamaica” este un precedent, dar mai puţin şocant, prin prisma cunoscutei forţe de negociere a doamnei Merkel în plan intern şi extern. Însă eşecul ar conduce către perspectiva reluării negocierilor cu SPD, partid care a preferat opoziţia pentru a-şi reface baza şi a evita ca AfD să fie cel mai mare partid de opoziţie, profitând de viitoarea guvernare pentru a creşte şi mai mult.
Prelungirea negocierilor blochează substanţial dezvoltările la nivelul afacerilor europene şi impulsul spre reenergizarea Europei şi relansarea formulelor de integrare europeană mai profundă.
Dacă Marea Coaliţie stânga-dreapta a mai avut loc, generând o apropiere a partidelor centriste, transferul de politici şi scăderea zestrei comune la vot, precedentul ar fi generat de perspectiva unei coaliţii minoritare în Germania, de cea a respingerii a trei guverne succesive (două prin absenţa majorităţii şi al treilea prin lipsa majorităţii relative) şi a lansării alegerilor anticipate sau de precedentul teoretic ca reluarea negocierilor în actuala formulă să reclame schimbarea negociatorului, deci a viitorului Cancelar CDU/CSU. În toate aceste cazuri, partidele coaliţiei ar pierde mult mai mult decât dacă ajung la compromisuri reciproce şi coagulează formule intermediare de programe care nu acoperă aspiraţiile din campanie şi aşteptările tuturor alegătorilor, dar permit guvernarea Germaniei şi perspectivele Uniunii Europene. Pentru că prelungirea negocierilor, eventual prin alegeri anticipate la două luni de la dizolvarea Parlamentului actual, blochează substanţial dezvoltările la nivelul afacerilor europene şi impulsul spre reenergizarea Europei şi relansarea formulelor de integrare europeană mai profundă.
Contextul negocierilor este în continuare puţin favorabil compromisurilor. CSU, partenerul din Bavaria al CDU, doreşte limitarea imigraţiei la 200.000 de aspiranţi de azil pe an, mai ales în perspectiva alegerilor de land de anul viitor, când riscă să piardă majoritatea, mai ales prin faptul că, în cazul său, cei mai mulţi votanţi au plecat spre AfD, Alternativa pentru Germania, extrema dreaptă. Această perspectivă limitează aria de compromis în problemele azilului şi migraţiei, acolo unde se contrează şi cu CDU, dar mai ales cu Verzii, care doresc ridicarea limitării sosirii familiilor refugianţilor în Germania pe principii umanitare – circa 150.000-180.000 de persoane - pe motiv că doar astfel aceşti oameni se integrează în societatea germană.
Pentru Uniunea Europeană, actuala situaţie a negocierilor prelungite din Germania, dar şi incertitudinea şi perspectivele sumbre în cazul unui eşec ameninţă proiectele de relansare şi noile formule integrative.
Nici în materie de taxe şi impozite lucrurile nu sunt simple, Verzii fiind mai degrabă orientaţi spre stânga şi neacceptând condiţionările Liberalilor, care doresc reducerea suprataxei privind integrarea Germaniei de Est, care durează de 25 de ani. În contrapartidă, Verzii, care ar face concesii la nivelul încălzirii globale, unde doresc închiderea exploatării de cărbune până în 2030, lucru inacceptabil tuturor partenerilor de coaliţie, care încearcă variante alternative (limitarea sau reducerea producerii de energie din cărbune până în 2020, pe perioada mandatului). Şi Liberalii au limitări la nivelul compromisurilor fezabile, odată ce au dispărut din Parlament după o guvernare cu CDU şi baza lor e reticentă la compromisuri excesive.
Pentru Uniunea Europeană, actuala situaţie a negocierilor prelungite din Germania, dar şi incertitudinea şi perspectivele sumbre în cazul unui eşec ameninţă proiectele de relansare şi noile formule integrative, inclusiv integrarea prin Apărare sau formula acceptabilă a Brexitului, cu menţinerea relaţiei privilegiate cu Marea Britanie şi salvgardarea rolului Londrei în afacerile de securitate şi în cadrul NATO. Formulele şi limitele actuale ale mandatului de negociere şi-au atins limitele şi e nevoie de intervenţia viguroasă a unei Germanii solide şi aşezate pentru a impinge negocierile mai departe. Însă aici se vede şi oboseala politică a doamnei Merkel, care la al patrulea mandat de cancelar pare profund slăbită şi cu perspective tot mai reduse de a duce în forţă şi cu calm afacerile germane, europene şi ale lumii.
Emmanuel Macron FOTO David Muntean
Prăbuşirea visului francez al bunăstării cu muncă puţină, sub reformele lui Macron
Emmanuel Macron, preşedintele pro-european al Franţei, a intrat în forţă în epopeea reformării pieţei muncii şi reducerea sectorului public francez, chiar de la început de mandat, într-un efort de a menţine Franţa eficientă şi competitivă. Cu costuri de imagine şi susţinere asumate. Aceste demersuri prăbuşesc două din miturile fondatoare ale Franţei: visul socialismului cu mai puţină muncă şi toată lumea angajată, al prosperităţii din dividende a sindicatelor (prin investiţii în industrii de monopol precum transporturile publice) şi visul pârghiilor în faţa guvernării. Se adaugă apoi prăbuşirea mitului „statului bunăstării”, în paralel cu reducerea drastică a programelor sociale.
Prima reformă a lui Macron a fost reforma şi flexibilizarea pieţei muncii, care viza cu precădere sectorul privat. Mobilizarea pentru a contra această perspectivă a fost relativ modestă, sindicatele acoperind doar 8% din sectorul privat (faţă de 20% în sectorul public) şi având diferenţe de viziune în modul în care să protesteze faţă de aceste noi reguli pe piaţa muncii. A fost doar primul pas, urmat însă de cea mai teribilă şi grea reformă, cea a reducerii cu 120.000 de posturi din sectorul public din Franţa, care numără 5.4 milioane de angajaţi şi dă 57% din Produsul Intern Brut.
Reforma aceasta este extrem de dificilă din cauza forţei enorme pe care o are sistemul public francez, care beneficiază de cele mai mari privilegii din Europa. E adevărat, e şi cel mai numeros dintre toate statele europene, inclusiv proporţional cu populaţia, şi-şi justifică mare parte din activitate pe baza unei birocraţii stufoase – din care a împrumutat foarte mult atât Uniunea Europeană, cât şi România. Or acesta e un alt punct al reformelor Macron, începute pe când era ministrul Economiei, cu care a câştigat alegerile prezidenţiale şi generale şi care ameninţă fundamental sistemul public mai abitir decât reducerea de personal.
Între privilegiile de care beneficiază astăzi sectorul public – din singura ţară care a redus programul de muncă de la 39 la 35 de ore pe săptămână – se numără garantarea locului de muncă pe perioadă nedeterminată a funcţionarilor publici, o schemă de pensionare mai avantajoasă decât în sectorul privat, reglemetări stricte ale timpului de muncă şi a limitelor depăşirii lui, o largheţe mai mare în a putea lua concedii, zile libere şi timp liber neplătit decât orice altă categorie. În cazul altor persoane din sectorul public s-au mai făcut reforme, pe ici pe colo, în ultimii 5 ani, dar funcţionarii au formula de privilegii garantată, la care nu vor să renunţe nici în ruptul capului. Spre comparaţie, sectorul privat are contracte pe perioade scurte sau, în orice caz, finite, cu posibilităţi de reînnoire, şi nu beneficiază de garanţiile de stabilitate ale funcţionarilor.
E un pas major, o schimbare de model economic pe care Emmanuel Macron îl înţelege şi-l promovează, pe bazele perspectivei creşterii salariilor şi a bunăstării pe model german, prin eficienţă sporită.
Mai există şi un al treilea pilon al reformelor Macron, care vizează piaţa muncii, reducerea sectorului public şi flexibilizarea angajărilor aici, respectiv reducerea de taxe şi revizuirea fiscalităţii în favoarea întreprinderilor, cu aceeaşi reducere de birocraţie enunţată în cazul sectorului public. Scopul este acela al creşterii eficienţei şi al competitivităţii economiei franceze. O reformă susţinută fundamental de patronatele franceze, dar tăierea de cheltuieli devine nefavorabilă sectorului public, cu precădere prestaţiilor sociale. O asemenea reformă, tratată cu extremă precauţie şi în paşi discreţi şi negociaţi, pentru a nu bloca Franţa (cu precădere prin pilonul doi, ce vizează funcţionarii publici) duce la eliminarea pe deplin a mitului statului bunăstării, pe care economia contemporană franceză (ca întreaga economie europeană) nu-l mai poate susţine: într-o societate contemporană, statul nu mai poate garanta tuturor că pot trăi bine, ci toţi trebuie să lupte pentru locuri de muncă şi perfecţionare.
În fapt, vorbim despre două procese care apropie Germania de coaliţia Jamaica (admiţând că aceasta va fi realizată), mai eficientă şi înclinată spre austeritatea cheltuielilor, respectiv spre echilibrul bugetar şi disciplina fiscal. Un asemenea pas făcut în Franţa poate transforma motorul franco-german în promotor ferm al abordării la nivel European, cu susţinere majoră în nordul Europei şi cu rezistenţă majoră în sudul ei. Cei vizaţi sunt „leneşii”, cum i-a numit Macron pe cei care refuză competiţia locurilor de muncă şi a eficienţei şi optează pentru timp suficient pentru a-şi trăi viaţa, dar şi pe cei care prefer nemunca, optând pentru ajutoarele sociale suficiente pentru a nu fi nevoie să recurgă la un job necalificat, plătit comparabil. E un pas major, o schimbare de model economic pe care Emmanuel Macron îl înţelege şi-l promovează, pe bazele perspectivei creşterii salariilor şi a bunăstării pe model german, prin eficienţă sporită. Dar provocarea trecerii Franţei prin reforme anul acesta este una importantă.
Grupul de la Vişegrad FOTO EPA-EFE
Zburdălniciile Grupului de la Vişegrad şi provocarea Europei unite
Grupul de la Vişegrad este considerat în continuare cea mai mare provocare la adresa stabilităţii, echilibrului şi viitorului Europei. Instabilitatea unei Comisii Europene la final de mandat, confruntând numeroase probleme precum viitorul Europei, Brexit, valurile de migranţi, terorismul, recrudescenţa naţionalismelor şi populismelor, a extremei drepte, peste care s-a mai adăugat o recrudescenţă a separatismelor, este dublată doar de întârzierea constituirii unei majorităţi în Germania.
Pe această fereastră de relativ vid de putere afişată, manifestările tot mai pregnante cu iz de frondă a statelor Vişegrad se manifestă tot mai zburdalnic, motiv pentru nervozitatea crescândă a instituţiilor europene, dornice să sancţioneze luări de poziţii interne anti-europene. Însă trebuie reţinut că poziţiile celor patru state sunt fundamental diferite, în multe privinţe complet opuse. Ca şi motivaţiile lor.
Mai întâi, pe temele orientării strategice, toate sunt membri loiali ai NATO şi ai UE şi nici un stat nu-şi doreşte părăsirea celor două instituţii. De aici toate voltele pe care le fac, cu precădere retoric şi mai ales în interior, în politicile interne, nu au neapărat relevanţă europeană. Dar în marile politici europene, chiar la nivelul nuanţelor şi opţiunilor personale, abordările sunt distincte.
Astfel, Slovacia este un stat profund pro-european, complet înclinat să respecte regulile şi angajamentele europene, chiar dacă în trecut s-a raliat la procesul declanşat de Ungaria împotriva Comisiei Europene pe tema alocării cotelor de refugiaţi/imigranţi. Slovacia s-a retras din proces, iar astăzi, după ce Partidul Poporului, populist, de dreapta, a pierdut nescontat alegerile regionale în Banska Bystrica, hotărârea euro-conformă şi sprijinul pentru viitorul european e absolut.
În privinţa Rusiei, Polonia menţine steagul percepţiei ameninţării, în timp ce Ungaria găseşte în Moscova un partener.
Cum e şi sprijinul celorlaltor trei state din Vişegrad pentru formatul PESCO, al integrării prin apărare, semnat lunea trecută la Bruxelles de toate aceste state. Mai mult, recentele manifestări par să arate mai degrabă limbajul dublu, cu manifestări de frondă acasă, criticabile la nivel european, dar cu un limbaj complet solidar şi european la Bruxelles. Şi Ungaria a declarat, după pierderea procesului la Curtea Europeană de Justiţie, că va respecta decizia europeană a cotelor (în ciuda jocului intern cu referendumul pentru zero imigranţi), aşa cum prelungirea sancţiunilor la adresa Rusiei este susţinută unanim de statele din regiune, inclusiv de Ungaria care beneficiază de relaţii privilegiate şi de o perspectivă de extindere a centralei atomoelectice de la Paks cu Rusia (după un acord european în materie).
În privinţa Rusiei, Polonia menţine steagul percepţiei ameninţării, în timp ce Ungaria găseşte în Moscova un partener. Deci nu există o coeziune Vişegrad anti-europeană per se. Despre Cehia noului premier populist Andrej Babis e prea devreme să avem opinii formate, dar partidul său euro-sceptic ANO ar putea da un guvern minoritar cu porniri cel puţin ciudate, mai ales dacă cursa prezidenţială e câştigată tot de prietenul lui Putin, originalul preşedinte Milos Zeman.
Totuşi semnalele de perspectivă sunt mai degrabă liniştitoare, prin faptul că provocările statelor Vişegrad la adresa UE ţin de dorinţa de a avea un rol mai pregnant în decizie, de a limita acţiunea şi deciziile Comisiei în faţa Consiliului, de a profita la maximum de voturile interne şi de susţinerea publică folosind limbaje criticabile de către UE, care să le tolereze o marjă mai largă de acţiune. Fireşte că aici Ungaria e campioana acţiunilor anti-democratice, după interdicţia impusă Universităţii Centrale Europene şi centralizarea mass media la stat, fiind sancţionată şi de proiectul american de susţinere a mass mediei independente, ca în anii ’90. Fără a mai vorbi despre aberaţia chestionarului/referendum despre rolul lui George Soros legat de refugiaţi, o chestiune altfel rizibilă şi care trădează un stat slab, dacă nu ar fi atât de multă încrâncenare şi efort local în portretizarea ca duşman. În cazul Poloniei, dorinţa majoră de reproducere a puterii stârneşte nemulţumiri în spaţiul modificărilor forţate ale Curţii Constituţionale şi în sistemul juridic.
Berlinul va dori o reducere drastică a spaţiului de manevră pe temele independenţei justiţiei, combaterea corupţiei sau malversaţiuni cu fonduri europene – acolo unde procurorul european aşteaptă să-şi intre în rol.
De notat însă că, imediat după încheierea perioadei de formare a guvernului german, se anunţă o reducere masivă a toleranţei faţă de poziţiile eurosceptice la nivelul statelor. Astfel, Germania a semnalizat o încheiere a epocii limbajului dublu în capitale şi la Bruxelles, cu exportul costurilor de imagine la nivel european şi profituri nete pentru partidele populiste, intoleranţa faţă de formulele de subminare a valorilor europene şi angajamentelor asumate – chiar dacă admite opţiunile pentru gradul de integrare viitor al Europei sau alegerile statelor pentru domeniile de integrare viitoare. Dar mai ales Berlinul va dori o reducere drastică a spaţiului de manevră pe temele independenţei justiţiei, combaterea corupţiei sau malversaţiuni cu fonduri europene – acolo unde procurorul european aşteaptă să-şi intre în rol.
Se încarcă comentariile...
