Paris, Mai 1968? Nici vorbă!

FOTO EPA-EFE

Violenţele recente de la Paris şi din toată Franţa nu au multe în comun cu cele din mai 1968. Se aseamănă poate doar prin amploarea bătăliilor de stradă şi încă unele detalii. În rest, trăim azi într-o altă eră, altă constelaţie politică, cu alte frustrări, idei, actori, şi în special într-o altă epocă a capitalismului.

Iar comparaţiile cu primăvara arabă, articulate în unele comentarii româneşti, sunt şi mai deplasate, chiar insultătoare la suferinţa îndurată de victimele dictaturilor Assad, Gaddafi sau Mubarak. Sărăcia unui parizian nu se compară cu cea a unui locuitor al Cairo-ului, iar sporirea taxelor la combustibil constituie o cauză de protest dintr-o altă categorie decât cea a lipsei de drepturi fundamentale cetăţeneşti şi a crimelor regimurilor mai sus amintite.

De ce nu mai 1968? În primul rând, pentru că, deşi mai nou sprijinită de partide de stânga şi de sindicate, revolta vestelor galbene nu e autentic de stânga. Mai nou se ţipă împotriva neoliberalismului preşedintelui Macron, dar adevărata implicare a partidelor de stânga e strategică, oportunistă şi motivată de frică. Vestele galbene pot servi ascensiunii Frontului Naţional şi a extremei drepte şi ca atare trebuie prevenită alunecarea Franţei în această direcţie.

Stânga din 1968 avea program socialist răspicat. Era creativă şi cerea schimbări structurale. Vestele galbene se plâng de preţuri şi taxe şi de o neinspirată gestionare a companiei numită Franţa. Cam atât. Adică vor să funcţioneze politic în acelaşi aparat, dar uns mai bine şi, punctual şi ironic, mai indiferent la plămânii cetăţenilor şi la ceea ce francezii au în comun cu restul planetei: poluarea, epuizarea resurselor naturale globale şi exploatarea mâinii de lucru ieftine. (Asta când în acelaşi sfârşit de săptămână pe străzile Madridului se sărbătorea exact contrariul, lupta împotriva poluării).

Vestele galbene reprezintă mii şi poate milioane de indivizi care, într-un anumit moment, să găsesc în comun, protestează în comun, devastează în comun, fără însă a constitui o comunitate.

1968 pornea o campanie împotriva unui sistem politic care era „al lui tata”, adică sclerozat în ritualuri interbelice, militariste şi naţionaliste, întruchipate de generalul De Gaulle. Acum situaţia e aproape contrarie. Preşedintele Macron e un cameleon tânăr, agil cu perspectivă globală, ca şi noul capitalism pe care îl reprezintă. Lentă, sclerozată, şi lipsită de idei e critica sa, care în plus mai crede că problemele actuale se pot soluţiona pe cale naţională.

„Macron” constituie o invenţie politică menită să ţină Franţa în Europa, capitalismul în formă şi clanul La Pen departe de putere. Ţinând cont de asta, violenţele din Franţa exprimă în primul rând o situaţie de impotenţă politică a opoziţiei de azi. Sute de mii de persoane ies pe stradă nu ca să schimbe un sistem, ci ca să-şi exprime frustrarea că nu ştiu cum şi de unde să apuce schimbarea.

Vestele galbene constituie mii şi poate milioane de indivizi care, la un moment dat, să găsesc în comun, protestează în comun, fără însă a constitui o comunitate. Cer demisia preşedintelui Macron fără să îşi dea seama că, în culise, clona lui stă deja pregătită.

Dacă azi s-ar face un sondaj privind cine este cea mai dispreţuită persoană a Franţei, câştigător ar ieşi desigur preşedintele Macron. Ironia protestului vestelor galbene este că, dacă de acum în două luni s-ar organiza anticipate, câştigător va ieşi... tot Macron (sau versiunea mai rea, Le Pen). Asta spune multe despre orizontul politic al cetăţeanului de rând francez şi european şi cere o lungă şi foarte serioasă discuţie privitoare la cum şi de ce s-a ajuns aici.

Rămâne să vedem care sunt partidele şi organizaţiile europene sau chiar româneşti pregătite să participe la o astfel de conversaţie.