Pandemia între ultra-globalizare accelerată şi naţionalism. Lecţiile UE şi gestionarea globalizării

Criza este ameninţare şi oportunitate ne spune teoria. Ceea ce nu spune este faptul că toţi actorii care au interese şi sunt implicaţi în criză, nu numai decidenţii direcţi, pot folosi criza şi în sensul oportunităţii de a dirija evoluţiile într-o direcţie sau alta.

E adevărat că criza e un accelerator de tendinţe preexistente. Însă contează cine este purtătorul mesajelor şi al argumentelor că o anumită tendinţă de evoluţie este cea care duce la soluţionarea, reaşezarea şi lichidarea crizei pentru a fi credibil, susţinut şi a determinat drumul de viitor.

Uniunea Europeană navingând între extreme

Tot astfel, lumea de după criza generată de pandemia de coronavirus are diverse direcţii în care poate evolua, şi ele sunt radical divergente. Cele mai vehemente grupuri care se confruntă în acest ring al ideilor sunt nu atât puterile autoritare şi cele liberal-democratice. Am văzut că un guvern eficient în criză nu e neapărat democratic sau autoritar, ci e mai degrabă unul serios, înclinat spre fapte şi acţiune, nu unul populist, unul care nu e nici mare, nici restrâns, cât bine organizat şi cu capacitate administrativă de a face lucrurile să se întâmple şi credibil în raport cu propriul public care îl urmează şi-l susţine în complinirea rezilienţei. Pandemia pe care o traversăm ne arată că cea mai aprigă confruntare este cea între globalişti şi naţionalişti. (Că ultimii sunt mai degrabă populişti şi autoritari, e o altă realitate de netăgăduit)

Globaliştii au găsit momentul pentru a solicita o accelerare totală a globalizării. O variantă de ultra-globalizare deplină, practic peste noapte, cu topirea definitivă a frontierelor şi identităţilor într-un creuzet în care supremaţia revine eficienţei financiare, comerţului absolut liber şi nevoii de continuă creştere economică prin extinderea pieţei dar şi a nevoilor induse şi a resurselor aflate în mâinile multiplilor consumatori. De partea cealaltă, avem naţionaliştii care au găsit momentul şi oportunitatea de a repatria şi extinde atribute naţionale, întărind statul naţional, invocând suveranitatea şi securitatea ca lecţie învăţată din criză. Între cele două tendinţe extreme, Uniunea Europeană riscă să rămână între scaune, nefiind înclinată spre nici una din variante şi fiind subminată de oricare dintre ele.

Fireşte că nici una dintre tendinţele extreme nu constituie o soluţie pentru prevenirea, evitarea, diminuarea efectelor sau soluţionarea crizelor de tip pandemie. Şi nici una nu are sorţi de izbândă. Pentru că s-a văzut că, în timp de criză şi stare de urgenţă, regulile competiţiei corecte, respectării regulilor pieţei, a contractelor existente sau a procurării unor bunuri de strictă necesitate nu mai funcţionează, odată ce criza vizează toate statele lumii, care doresc în acelaşi timp aceleaşi resurse în mod egoist, în primul rând pentru proprii cetăţeni. Când, în plus, regulile pieţii date de lanţurile cele mai avantajoase pe baza preţului cel mai mic de cost au dus la cvasimonopolizarea produselor de protecţie în China şi a industriei farmaceutice în China şi India - cu menţiunea că substanţele active pentru producţia din India provin în proporţia covârşitoare tot din China – egoismul şi unilateralismul în criză e şi mai accentuat.

Nici din punctul celălalt de vedere, naţionalizarea nu s-a dovedit o soluţie. Închiderea graniţelor a avut un efect discutabil asupra vitezei de răspândire a virusului, odată ce nu turiştii şi străinii duceau la majoritatea contaminărilor, ci resortisanţii proprii, cetăţenii care reveneau acasă, şi aşa s-a răspândit virusul. Apoi igiena şi distanţarea socială a fost soluţia de oprire, frânare a amplificării pandemiei, nu blocarea frontierelor. În fine, o soluţie la criză nu poate fi naţională pentru că virusul nu cunoaşte graniţe, iar boala se va răspândi mai departe natural dacă în măcar una din ţările globului, măsurile nu limitează, nu restrâng efectele pandemiei.

Globalizarea – naturală precum forţa gravitaţională, cu bune şi rele

Pe de altă parte, globalizarea e un fenomen natural. A te opune globalizării este echivalent cu a te opune forţei gravitaţionale. Interconectarea globală pe toate dimensiunile este un fapt, care vine cu avantaje şi dezavantaje, deopotrivă, dar e parte a vieţii noastre de azi, rezultat al cuceririlor tehnologice şi al circulaţiei de bunuri şi persoane într-un ritm şi la un nivel fără precedent. Guvernele au văzut avantajele globalizării în primul rând şi au salutat mărfuri mai diverse şi mai bune la preţuri tot mai accesibile pentru propriile populaţii, la fel cum au contat beneficiile creşterii propriilor exporturi pentru veniturile statului şi bunăstarea populaţiei.

Dar există şi componente de risc legate de globalizare de la schimbări climatice, alterarea mediului, la pandemii, terorism care se deplasează la fel de repede ca şi bunurile, banii, serviciile şi turiştii. Globalizarea determină şi fuga creierelor şi a muncitorilor calificaţi în spaţiile cele mai ofertante, şi a producţiei sau a investiţiilor, aducând depopulare sau şomaj. În alte spaţii, informaţia însăşi a ajuns să devină o problemă, pentru zona autoritară lipsa unui control asupra propriei populaţii, pentru democraţiile liberale, poartă de intrare a dezinformării, fake news-urilor şi a instrumentelor mai subtile ale războiului informaţional al autocraţiilor împotriva sistemului ce permite libertăţile cetăţenilor şi libera lor alegere. Migraţia, la rândul ei, e un fenomen care vine cu avantaje pentru statul de destinaţie, care recepţionează forţă de muncă şi completări la evoluţia demografică leneşă, dar unde valurile de migranţi pot excede capacitatea de absorbţie sau integrare şi determină schimbări sociale şi culturale profunde, cu efecte negative asupra identităţii şi coeziunii societale.

Nici formula de renaţionalizare, suveranizare, de-globalizare, cum o numeşte Richard Hass, directorul Council for Foreign Relations, nu este o soluţie. Este o extremă cu tot atâtea costuri – creşteri de preţuri, problemele cu forţa de muncă pentru muncile prost plătite, repetitive, considerate înjositoare de către societăţile occidentale, pe care nu le vrea nimeni. Asta fără a reaminti că la nivel naţional nu se poate rezolva nici încălzirea globală, nici problemele generale de mediu, nici pandemiile, pentru că interdependenţa planetară face ca să fie nevoie de gestiunea globală a acestor problematici. Suveranitatea statului, în aceste cazuri, nu garanteză nici prosperitatea, nici securitatea.

Avantajele şi elementele de putere ale UE care ajută guvernanţa globală: puterea normativă, atractivitatea şi consensul

Uniunea Europeană are un statut dual. Este o construcţie post-modernă şi, totodată, este contestată deopotrivă şi de ultraglobalişti, şi de naţionalişti-statalişti. Fiind la mijloc ca soluţie între stat şi construct instituţional complex bazat pe decizia finală inclusiv a statelor membre, în contextul crizei pandemiei de coronavirus şi a încleştării globalişti-naţionalişti, riscă să cadă la mijloc, între scaune, să fie spulberată, deşi în acest construct pot rezida cele mai bune soluţii.

Într-adevăr, UE a dovedit a deţine puterea soft, de influenţă şi atractivitate ca model – cel puţin până recent – oricum seducator ca nivel de viaţă şi libertăţi. Apoi UE are o putere normativă reală şi palpabilă fără egal, pe care au resimţit-o toate statele membre, chiar dacă nu au gândit-o neapărat la momentul fondării sale şi dotării cu un număr de atribuţii ale instituţiilor europene – cu preponderenţă ale Comisiei - gardianul Tratatelor şi responsabilă de politica economică, comercială şi de competiţie, dar şi ale Curţii Europene de Justiţie, cu rol major în judecarea cazurilor ce implică Tratatele şi angajamentele europene.

Pe de altă parte, tentaţia adaptării la criză şi rămânerii în prim plan a făcut ca experţii europeni să migreze, la rândul lor, pe cele două coordonate, cea mai controversată fiind cea a asumării separate de către EU a întregii politici externe, de securitate şi apărare a tuturor statelor europene, în proiecte de integrare, lăsând statelor elementele de suveranitate internă. Cea de a doua tendinţă este abordarea unei variante foarte nepotrivite de “naţionalism” sau chiar “suveranism” european, supra-statal. Ambele sunt extreme la fel de nefaste în gestiunea crizei în cazul Uniunii Europene.

Trăsăturile pozitive ale UE şi perspectiva gestionării globalizării

De fapt, la nivel global, soluţia fundamentală este undeva la mijloc: gestiunea corectă a globalizării, pe baza unor abordări şi decizii multilaterale, inclusive, acolo unde puterea normativă şi forţa, capacitatea şi abilitatea de a atinge consensul de către UE este un bun model. O lume bazată pe reguli, un alt principiu european este parte a triadei care instituie o formă de bună guvernare şi spirala virtuoasă de colaborare pentru soluţionarea marilor teme ale lumii. Totul respingând politica de putere – utilizarea forţei militare şi a ameninţărilor, constrângerilor, actelor de forţă de orice fel pentru atingerea scopurilor politice – dar şi politica de Mare Putere – concentrarea gestiunii în formate de tip Concert al Marilor Puteri şi excluderea unei părţi importante a statelor lumii cărora li se impun soluţiile, ba chiar şi Marile Târguri ale marilor puteri.

Comerţul trebuie să fie liber şi să crească, dar să fie şi corect şi să fie gestionat nu prin protecţionisme, ci prin respectarea intereselor şi a recursului la propriile resurse de producţie a bunurilor absolut necesare în cazuri de forţă majoră şi situaţii de criză, evitând monopolizarea şi concetrarea producţiei, lanţurile prea lungi, sau condiţionările ce ar veni din componentele unor asemenea lanţuri care trec toate prin state autoritare sau abuzive în raport cu regulile globale. Abordarea exprimată de către Josep Borrell, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, Securitate şi Apărare al Uniunii Europene, este una revelatoare. Iar corectitudinea competiţiei nu trebuie să vizeze doar spaţiul comerţului intern în spaţiile de liber schimb, ci şi actorii externi care pătrund pe asemenea pieţe, o scăpare greu explicabilă şi pentru UE şi pentru alte structuri şi acorduri de liber schimb globale.

Multilateralismul eficient şi o guvernanţă globală eficace, cu participarea tuturor, poate ajuta la marile probleme ale lumii şi ale umanităţii, de la pandemii şi riscul bolilor transmisibile la schimbări climatice, problemele de mediu, atacuri cibernetice, proliferare nucleară, terorism, criptomonede sau instrumente frauduloase transfrontaliere şi globale precum safe heavens, off shore-uri, pentru combaterea spălării banilor, criminalităţii transfrontaliere şi lanţurilor infracţionalităţii globale. Aici frontierele nu mai sunt pavăză directă şi imediată în faţa ameninţărilor, la acest nivel, şi doar colaborarea globală poate da soluţii.

Naţionalismul, suveranismele, izolaţionismul, negarea problemelor, tentaţia “de-globalizării” nu sunt soluţii. Nici ultra-globalizarea fără limite, fără reguli şi fără capacitate de gestionare nu este nici ea soluţie, pentru că duce la aberaţii şi distorsiuni ale pieţei globale, pe care le remarcăm de ani întregi şi care au răbufnit cu ocazia primei crize globale, când statele nu au putut să se mai ajute între ele sau să manifeste solidaritatea pentru că s-au confruntat toate, practic în acelaşi timp, cu efectele crizei pandemiei de coronavirus şi nevoile pentru a proteja şi a vindeca. Şi da, fireşte, statele şi societăţile trebuie să devină mai flexibile, mai adaptabile, mai reziliente în faţa acestui tip de ameninţări şi crize de natură globală.