E puţin probabil ca parlamentarii britanici să-şi distrugă credibilitatea, acceptând ceea ce s-a afirmat, fals, a fi un „deal“, reglementând ieşirea din UE a Regatului Unit. E pentru toată Europa un acord perdant.

Theresa May a supravieţuit votului de încredere conservator, câştigându-l cu 200 la 117. Ceea ce pentru ea e o victorie a la Pirus, iar pentru alţii, ca Merkel, un succes amar, care complică tot, fără să rezolve nimic.

Parlamentul European anunţă intrarea în linie dreaptă a propunerii legislative privind noul mecanism de protecţie pentru bugetul european şi apărarea valorilor comune, unul pe care-l anunţam ca fiind în pregătire de mai multe luni şi discutat intens la nivelul tuturor instituţiilor comunitare.

Faptul că Germania încheie o epocă e o realitate incontestabilă, după ce la 7 decembrie, la Congresul CDU de la Hamburg (locul de naştere al Cancelarului), doamna Angela Merkel a plecat în aplauze furtunoase de la conducerea partidului, după 18 ani de exercitare a conducerii.

Dezbaterea privind politica europeană de azil va fi, extrem de probabil, una dintre temele care vor fi puse prioritar pe agendă în perioada următoare, atât în instituţiile europene cât şi în perioada ce se anunţă a fi foarte agitată a campaniei pentru europarlamentare în toate Statele Membre.

Am un mesaj urgent de transmis europenilor: românii au nevoie de susţinerea lor pentru a nu cădea în capcana anti-europeană întinsă de PSD.

Decapitarea guvernului britanic nu mai e decât o chestiune de timp. Franţa riscă să nu-şi revină. Majoritatea guvernamentală belgiană s-a destrămat. Se pregăteşte cea germană. Arde şi la graniţele UE. Ce cauze are criza?

Era inevitabil să se ajungă aici şi era urgent să se facă anunţul că Statele Membre se decid să înceapă pregătirile pentru cel mai negru scenariu: britanicii refuză acordul semnat de guvernul Theresa May şi ies din UE printr-o rupere brutală, fără reguli, provocând un dezastru economic şi social fără precedent.

În câteva săptămâni, „vestele galbene“ au ajuns din numele unui articol vestimentar purtat de bicicliştii din Occident emblema unei revolte. Una aprinsă în Franţa de scânteia scumpirii carburanţilor şi de abrogarea unei taxe pe averile bogaţilor. Violenţa declanşată pe străzile Parisului nu e principalul aspect ce trebuie reţinut. Alte două lucruri sunt, în opinia mea, mai importante.

Am auzit explicată această sintagmă „instrumentalizare revoluţionară“ când am participat la diversele evenimente organizate de organizaţii care protestau împotriva marilor reuniuni de tip Summit (UE sau NATO) sau a conferinţelor de înalt nivel ale finanţei mondiale.

Ceea ce a început ca o mişcare legitimă de contestare a creşterilor de preţuri la carburanţi a degenerat într-o luptă politică în perspectiva campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare în Franţa, acolo unde extrema dreaptă a lui Marine le Pen şi anarhiştii de extrema stângă francezi contestă Europa, acordurile climatice de la Paris şi pe Preşedintele pro-european Emmanuel Macron.

Ce semnificaţii are alegerea fostei secretare generale a CDU Kramp-Karrenbauer în fruntea CDU pentru partidul ei guvernamental, pentru Germania şi Europa? Dar pentru Occident şi democraţii?

Curtea de Justiţie a UE a decis că Marea Britanie poate anula unilateral cererea de ieşire din Uniune. Acest lucru înseamnă că tabăra „Remain“ îşi va intensifica lobby-ul pentru un nou referendum, punând presiune pe Guvernul May, care este el însuşi împărţit între „Brexiteers” şi „Remainers”.

Marţi are loc cel mai important vot din Parlamentul britanic de la referendumul pentru Brexit care a încheiat cariera lui David Cameron până astăzi.

Lupta contra dezinformării în UE are, de acum, un plan de acţiune şi o ţintă principală: Rusia. Vicepreşedintele Comisiei Europene, Andrus Ansip, a desemnat Rusia ca principală sursă a „tentativelor de parazitare electorală“. În perspectiva alegerilor europarlamentare, Bruxelles-ul pune presiune pe marile platforme ale Internetului pentru a stopa propagarea informaţiilor false.

Discuţia nu mai este despre politică, despre partide şi liderii lor. Totul basculează, extrem de rapid şi în forme din ce în ce mai violente înspre o contestare extremă a întregului establishment politic şi administrativ, aşa cum se întâmplă acum în Franţa.

Preşedinţia Consiliului UE este testul de maturitate al României ca stat membru al Uniunii Europene. La 12 ani de la aderarea noastră, 27 de ţări aşteaptă de la noi o gestiune matură a unei perioade esenţiale pentru existenţa UE, marcată de alegerile europarlamentare, finalizarea Brexit şi negocierile privind bugetul Uniunii. Dar ce este Consiliul pe care România îl va coordona de la 1 ianuarie 2019?

Se petrec lucruri foarte grave, fără precedent în istoria contemporană, în legătură cu ceea ce credeam că este codul de relaţii între partenerii din spaţiul euro-atlantic, cel bazat pe înţelegerea profundă a nevoii de solidaritate în cazul în care una dintre ţările membre se află într-o situaţie de criză socială ce-i poate pune în pericol structurile de rezistenţă, afectând astfel întregul sistem.

În prezent, zona politică europeană este în fierbere, fapt care afectează întreaga construcţie; binomul franco-german este “bolnav”, iar “inima” ei nu mai bate la unison.

Protestele din Franţa sunt o manifestare a aceleiaşi categorii de dinamici care au dus la Brexit şi care l-au adus pe Donald Trump la putere în SUA. Violenţele din aceste zile sunt un puseu acut de febră care indică prezenţa unei infecţii grave în corpul pacientului. Degeaba tratăm febra, dacă nu tratăm infecţia.

Măsura gravităţii situaţiei o dă un sondaj deschis pe pagina web a ziarului Le Figaro. Pune o întrebare simplă, dar cu adevărat tragică pentru Franţa şi pentru întreaga Europă: este oare nevoie să fie instaurată starea de urgenţă?