Împăratul Chinei considera că este stăpânul a tot ceea ce este luminat de soare, fiind convins, totodată, că este descendentul direct al creaturilor mitologice care au creat civilizaţia.

Mitul fondator al Chinei Imperiale a fost înlocuit de mitologia fondatoare a lui Mao Zedong, care a răsturnat această obsesie politică a centralităţii. Mao, în efortul său de a se diferenţia de elita pe care tocmai ducea eforturi să o epureze, a îmbrăţişat ideea de a ridica periferia împotriva centrului, ca parte a strategiei sale de luptă împotriva Kuomintangului.

Calea periferiilor, deschisă de Mao, a găsit argumente puternice şi în alte nevoi pe care China le-a manifestat la începuturile sale. Ca stat nou, nerecunoscut, aflat într-o relaţie nu tocmai comodă cu un URSS care venea după victoria unui Război Mondial şi cu aplombul diplomatic specific unei structuri suverane ce tocmai se înstăpânise peste jumătate din lume, Republica Populară Chineză a trebuit să se descurce cu sprijinul oferit de state departe de centralitate. Ea a găsit urechi înţelegătoare şi buzunare dornice de a fi umplute în state mai mici, mai depărtate de ”centrul puterii globale” dar care, având statut suveran, au putut să ia cu o mână ajutoare generoase şi cu cealaltă să sprijine China în efortul său de afirmare. Resuscitarea economiei chineze sub Deng Xiaoping a adus în faţă prima promisiune a centralităţii pentru China post-imperială. Beijingul era curtat frenetic de capitalele occidentale care vedeau în îmbrăţişarea capitalismului, un semnal că RPC putea deveni, nu doar un adversar redutabil al URSS, dar şi un aliat în construirea unei viitoare democraţii. Momentul Tienanmen a stăvilit acest optimism. Uşile cancelariilor occidentale s-au închis, iar China s-a văzut din nou abandonată. Sigur că vina era doar a ei. Doar că acest lucru nu însemna că politicienii de la Beijing ar fi urmat să depună armele şi să se scufunde în criză. Aşa că, mai aprig ca niciodată, China a revenit în Africa şi a întărit, cu mare eficienţă, relaţii economice şi diplomatice în imediata sa vecinătate, pentru a securiza resurse şi pentru a crea dependenţe.

Astăzi, această obsesie periferică se vede bine în încercarea de securizare a ţărmurilor Chinei (prin discutabilele incursiuni în insulele limitrofe dar, mai evident, prin investiţiile masive în elemente militare maritime), în efortul de a jongla cu statele mai mici din apropiere pentru a crea dependenţe şi contraponderi la India şi Rusia, în extinderea reţelelor sale africane. Periferiile au primit bani, China a primit resurse, recunoaştere şi legitimitate ca centru politic frecventabil. Strategia încununată de succes, de a seduce periferia pentru a tinde spre centralitate, este aplicată de China peste tot în lume, inclusiv în Europa.

Platforma 17+1

În anul 2012 a debutat la Budapesta, în Ungaria, forumul 16+1 organizat de China. Acest forum reprezintă încercarea Chinei de a-şi creşte influenţa în raport cu UE dar şi cu Rusia. Iniţial, au fost vizate cele 16 state foste comuniste (Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Estonia, Croaţia, Letonia, Lituania, Muntenegru, Macedonia de Nord, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Cehia şi Ungaria) pentru ca mai târziu să adere şi Grecia.

Mulţi ani, Forumul 17+1 privind cooperarea dintre China şi 17 ţări din Europa Centrală şi de Est a fost considerat un proiect mort, lipsit de substanţă. Totuşi, China s-a mişcat în statele care au permis acest lucru. Astfel, Ungaria, Serbia şi Grecia sunt statele din cadrul forumului care au deja relaţii foarte apropiate cu China. Aici, Beijingul pare să fi exploatat cu eficienţă fie frustrări, fie dependenţe economice, fie situaţii de criză, pentru a se erija într-o alternativă la alte puteri europene sau globale. 

Portul grecesc Pireu este controlat de companii chinezeşti, Serbia a semnat deja mai multe contracte importante de infrastructură cu firme din China, iar Ungaria a anunţat, în 2020, că Huawei a instalat la Budapesta cel mai mare centru logistic al său din afara Chinei.

Este important de observat şi creşterea mecanismelor de soft power ale Chinei în Europa de Est. Numărul institutelor culturale Confucius a crescut simţitor, la fel şi bursele de studiu acordate de Beijing. Programele cu tentă politică de tipul ”Podul pentru viitor” (Bridge for the Future), ”Forumul tinerilor lideri politici din China-CEE” (China-CEE Young Political Leaders Forum) şi ”Dialogul Partidelor Politice” (Political Parties Dialogue) deşi puţin mediatizate, există şi cresc în intensitate an de an.

Diplomaţia medicală

China a devenit maestră în a crea ambiguitate în jurul acţiunilor sale pentru a ricoşa efectele mai puţin dorite ale politicilor ei (campaniile africane menite a aplana conflictele locale cu muncitorii chinezi sau cu varii populaţii reprezintă doar un exemplu în acest sens).

Coronavirusul a lovit puternic în periferiile pe care China considera că le-a câştigat fără echivoc. Brusc, sistemele medicale ale periferiilor pe care China s-a bazat pentru a pune piciorul pe continentul european s-au văzut în faţa perspectivei de a ceda în faţa pandemiei. Covid-19 venise din China, iar urechile panicate ale oamenilor şi decidenţilor politici din formatul 17+1 ştiau asta. Ca atare, statul Chinez s-a lansat într-unul din cele mai ample eforturi de rescriere a istoriei. China a lansat, pe căi oficiale şi neoficiale, mai multe informaţii care lăsau să se înţeleagă, sau acuzau, direct, fără perdea, că nou Coronavirus venea din SUA. S-au căutat frenetic doi studenţi străini care să fi dat semne de boală înainte de primele cazuri de pneumonie atipică din Wuhan, s-a muşamalizat cazul doctorului chinez care a avertizat că există un virus nou şi periculos în China.

Beijingul a ştiut că propaganda nu-i suficientă. Într-o perioadă în care statele europene erau prea panicate pentru a ajuta periferia bătrânului Continent, China şi-a suflecat mânecile şi a demarat ceea ce am ajuns să numim ”Diplomaţia măştilor”.  Prin acest demers, China a punctat la capitolul imagine, dar a arătat şi putere. Cel mai lovit stat şi-a revenit primul şi acum oferă asistenţă medicală celorlalţi. A estompat, de asemenea, percepţia de vinovat pentru pandemie, care plana deasupra sa.

Ecouri ale ”Diplomaţiei Măştilor” s-au auzit şi la Bucureşti. În timpul crizei mondiale de echipamente de protecţie împotriva coronavirusului, fostul premier, Victor Ponta, a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai diplomaţiei medicale chinezeşti (el fiind, în fapt, un susţinător acerb al Chinei pe tot parcursul carierei politice). Acesta a criticat guvernul pentru că nu cere ajutor de la Beijing:

„În cea mai gravă criză de după Al Doilea Război Mondial - România are un Guvern format din sclavi orbi, care nu vor să vadă cât contează în aceste momente ajutorul Chinei pentru Italia, Spania, Polonia, Ungaria şi Serbia, care nu sunt interesaţi de experienţa acumulată de China în combaterea coronavirusului şi nici de sprijinul material ( măşti, echipamente, teste, aparatură medicală) pe care vecinii noştri l-au primit cu recunostinţă!” – a scris Ponta pe Facebook. Astfel de voci, marginale sau centrale, au fost în majoritatea statelor din cadrul platformei 17+1.

Odată cu apariţia vaccinului, China a mai făcut un pas important în Europa de Est. Serbia a devenit primul stat european care a început vaccinarea în masă a populaţiei cu vaccinul produs în China (Sinopharm). Peste un milion de doze au ajuns deja la Belgarad. Pe fondul întârzierii livrării de către Uniunea Europeană a vaccinurilor aprobate (Pfizer, Moderna, Astra Zenaca) către statele membre, Ungaria a fost primul stat UE care a aprobat folosirea vaccinului chinezesc. Astfel, China a mai făcut un pas în Europa după capul de pod care este portul Pireu din Grecia.

De la soft power la hard power

China a cultivat relaţiile cu Europa Centrală şi de Est, şi-a crescut mecanismele de soft power, iar pe măsură ce Beijingul câştigă teren la nivel mondial, acest lucru se vede şi în spaţiul CEE.

Dacă în 2012, odată cu debutul Forumului 16+1, China promitea investiţii şi relaţii economice reciproc avantajoase, în timp, a ajuns să aibă pârghii importante de control în anumite state din CEE.

În anul 2016, Parlamentul de la Atena a ratificat vânzarea portului Pireu către compania chineză Cosco. Doi ani mai târziu, în anul 2018, guvernul grec a blocat o declaraţie comună a celor 28 de state membre ale UE prin care se condamna situaţia catastrofală a drepturilor omului în China. Aprobarea vaccinului Sinopharm de către Ungaria deschide poarta Chinei către UE în ceea ce priveşte comercializarea vaccinului, dar aduce cu sine şi investiţii chineze la Budapesta. Gestul premierului ungar, Viktor Orban, de a se vaccina cu Sinopharm este o continuarea a lobby-ului pentru vaccinul chinezesc.

Europa Centrală şi de Est reprezintă un spaţiu complicat în care toţi actorii globali de calibru sunt implicaţi într-un fel sau altul. China concurează aici cu Rusia, SUA şi Uniunea Europeană. Fiecare dintre aceşti mari actori acţionează global iar Europa Centrală şi de Est reprezintă doar o parte a jocului. Este suficient să ne uităm la problema vaccinării pentru a înţelege că Beijingul nu este singurul actor care cântă în urechea periferiei cu scopul de a o seduce. Ungaria şi Serbia au introdus şi vaccinul Sputnik V în meniu. În ambele state, Rusia are o amprentă puternică, bazată pe exact aceeaşi strategie de a crea dependenţe periferiilor.

Această politică a periferiei pare să aibă rezultate în timp, mai ales având în vedere că Beijingul a demonstrat că este capabil să aştepte. China îşi calculează strategiile în decenii. Şi, pe bună dreptate, vedem că, în mai puţin de 10 de ani, expansiunea Beijngului se vede clar în spaţiul ECC. Pe termen mediu şi lung, este probabil să vedem schimbări importante în regiune. Statele care aşteaptă de prea mult timp în anticamera UE vor fi din ce în ce mai tentate de o apropiere de China, iar acest lucru se va refleta în toată dinamica regională.