Studiul a apărut în Revista Europeană de Geografie sub titlul “Frontiera româno-ucraineană şi ponderea reală a chestiunii minorităţilor”. Interesant text, nu-mi permit să-l judec, vă las pe dumneavoastră să-o faceţi, dar actualitatea sa politică este certă şi deschide o perspectivă analitică asupra unei problematici care ar putea să devină prioritară în actualul context geopolitic.

Citiţi vă rog cu mare atenţie această analiză pentru a descoperi, plantate foarte aproape de suprafaţă, rădăcinile unui istorii conflictuale dramatice şi oricând repetitive. Pe principiul că ce s-a cerut odată se mai poate cere din nou şi că Tratatele sunt respectate doar atât cât le convine marilor jucători.

Iată textul autorului francez pe care-l reproducem în două episoade.

“După terminarea Primului Război Mondial, România se regăseşte considerabil mărită. Această extensie teritorială se produce în mai multe etape, din 1917 până în 1919.  În acelaşi timp, în contextul războiului civil din Rusia şi al destrămării Imperiului austro-ungar, iau fiinţă mai multe state ucrainene. Aceste state nu vor reuşi să se impună, victime ale disensiunilor interne dar mai ales datorită situaţiei lor geografice defavorabile. Ucraina, mai întâi ocupată de Puterile Centrale care reuşesc să instituie o formă de protectorat numit Hatmanat şi care le permitea să exploateze resursele agricole ale ţării, alunecă în haos în momentul în care, la începutul anului 1918, trupele germane şi austriece se retrag din ţară. La Harkov, cu puncte de susţinere în mai multe zone rusofone ale ţării, mai ales în regiunea Donbas, este proclamată o Republică sovietică socialistă ucraineană. Rapid, trece la atac şi cucereşte Kievul, sediul guvernului celeilalte entităţi, Republica Democratică Ucraineană. Refugiat la Jitomir, guvernul acestei a doua Republici, proclamă independenţa Ucrainei în ziua de 22 ianuarie 1918.

În lunile care urmează dispariţiei monarhiei austro-ungare, , la Liov este proclamată Republica Democratică a Ucrainei Occidentale care reuneşte rutenii, adică populaţiile ucrainiene aflate până atunci în Imperiul austro-ungar. Acest al doilea stat ucrainean a cărui independenţă este proclamată în noiembrie 1918, va fi rapid victima unei agresiuni poloneze în timp ce în sud, în Rutenia trans-carpatică, în fosta provincie ungară a Maramureşului, comunităţile se înfruntă într-o bătălie sângeroasă: în zonele rurale se luptă evreii, ucrainienii şi românii, iar ucrainienii şi ungurii în oraşele Ujgorod sau Munkatcevo.

Procesul construcţiei naţionale ucrainene pare să fie serios pus sub semnul întrebării în momentul în care Galiţia orientală trece complet sub control polonez în mai 1919, iar Rutenia Subcarpatică alege să se unească cu noul stat cehoslovac care îi garantează o autonomie destul de largă. Ucraina occidentală, cea care juca rolul de stat-tampon, dispare şi situaţia devine rapid de nesusţinut pentru partizanii independenţei care aveau de luptat cu bolşevicii în est, cu armatele albe în sud şi cu polonezii în partea de vest.

De cealaltă parte, România, învinsă pe plan militar de Puterile Centrale în decembrie 1917, parvine în aprile 1918 să profite de pe urma situaţiei din Ucraina pentru a anexa Basarabia, regiune care, pe timpul administraţiei ţariste, era legată de Ucraina de sud. Înfrângerea Puterilor Centrale îi va permite României să-şi pună în valoare drepturile asupra provinciilor româneşti din fostul Imperiu austro-ungar, ocupându-le începând cu noiembrie 1918.

Mai apoi, tratatele de la Trianon şi Saint-Germain vor consfinţi anexarea Transilvaniei, Banatului şi Maramureşului în defavoarea Ungariei şi a Bucovinei în defavoarea Austriei. România moşteneşte în mod oficial teritoriile populate de români din fosta Dublă Monarhie în timp ce anexarea Basarabiei, partea orientală a Moldovei, smulsă acesteia în 1812 în contextul antagonismului ruso-turc, este în continuare subiect de contestaţie din partea Rusiei sovietice care creează acolo în 1924 o Republică autonomă moldovenească tocmai pentru a valoriza pretenţiile sale asupra acestei provincii.

Rezultat al unirii celor două Principate româneşti ale Moldovei şi Valahiei, Regatului României, graţie acestor modificări de frontieră, practic i se dublează suprafaţa şi populaţia, iar raportul între români şi minorităţi este schimbat şi el în mod radical. Aceste minorităţi, practic absente din punct de vedere statistic în cadrul Vechiului Regat, ajung, în 1930, să reprezinte 30% din totalul populaţiei.

Cu 1.425.000 de maghiari în Transilvania, 745.000 de germani în Transilvania, Banat şi Bucovina, 991.000 de ucraineni şi ruşi în Basarabia şi Bucovina, 728.000 de evrei, România se va confrunta brusc, în paralel cu problema menţinerii şi justificării noilor sale frontiere, şi cu chestiunea minorităţilor, toate reprezentând fostul element etnic imperial. Germanii şi evreii, populaţii de limbă germană reprezintă pentru autorităţile române un vestigiu al prezenţei Habsburgilor exact aşa cum erau şi ungurii. De cealaltă parte, ucrainenii şi ruşii sunt consideraţi în bloc colonişti ai Imperiului rus.  O singură excepţie: ucrainienii “ruteni” din Bucovina, fiind în provincia respectuivă primul grup etnic ca importanţă numerică şi a căror implantare relativ recentă fusese în cele mai multe cazuri încurajată de administraţia austriacă. Să notăm şi prezenţa unor populaţii de origine turcă în Dobrogea, mărturie a unei lungi prezenţe otomane pe ţărmurile Mării Negre.

Din acel moment, în toată perioada dintre cele două războaie vom vedea ridicată problema iredentismelor reale sau percepute ca atare într-o ţară care cunoaşte brusc o inversiune a valorilor. Din popor colonizat aspirând la unitatea naţională, elementul român devine deodată unul imperial, absolut toate frontierele sale, cu excepţia liniei Dunării, fiind brusc contestate de către vecinii săi, în numele aceluiaşi drept la auto-determinare al popoarelor de a dispune de propriul lor destin, acelaşi care provocase intrarea în război în 1916, de partea Rusiei, împotriva Puterilor Centrale , cele cu care tânărul stat balcanic avea deja un diferend privind frontiera sa orientală. În acest context, România îşi adaptează politicile în funcţie de regiuni şi grupurile etnice.

Germanilor, saxonii din Transilvania şi şvabii din Banat şi Bucovina, le garantează o autonomie relativ largă.

Ungurilor, foarte ostili în perioada dintre cele două războaie faţă de statul român şi în mod deschis iredentişti cu sprijinul nemijlocit al Ungariei, România tinde să le impună măsuri care vizează oficial o re-românizare a Transilvaniei.

Aceste măsuri înseamnă, în realitate, o demaghiarizare a regiunii, fief al Coroanei Ungare de nouă secole. Practic de la o zi la alta, se cere ca funcţionarii maghiari să cunoască foarte bine limba română, ceea ce echivalează cu scoaterea cadrelor maghiare din administraţie pentru a fi înlocuite cu români. În acelaşi timp, este redus în mod considerabil numărul şcolilor în limba maghiară, fosta limbă oficială a Transilvaniei şi, din 1923, este introdus numerus clausus în Universităţi.

În Barabia şi Bucovina, ucainenii, denumiţi şi ruteni, precum şi ruşii, sunt supuşi aceleiaşi politici de asimilare dar, în absenţa unei elite cu adevărat structurate (mai ales în cazul ucrainienilor) şi a unor sentimente naţionaliste exacerbate – Ucraina şi Rusia devenite sovietice – aceste populaţii se vor adapta de bine, de rău, constrângerilor care le sunt impuse în noul stat român.

În ce priveşte bulgarii, prezenţi mai ales în sudul Dobrogei de sud denumită “Cadrilaterul” dar şi în sudul Basarabiei, populaţie rurală şi care nu poseda decât puţini intelectuali, sunt supuşi asimilării prin intermediul sistemului şcolar, experienţă care va lua sfârşit rapid, odată cu marile schimbări provocate de anul 1940.

Froniera actuală româno-ucraineană este o moştenire foarte limpede a acestui an 1940 în care, urmare a Pactului Ribentropp-Molotov, România va fi supusă unei serii de modificări de frontieră în beneficiul vecinilor săi aliaţi cu Germania nazistă şi asta cu toate că România va alege să lupte de partea Reich-ului.

Pe 26 iunie 1940, URSS dă un ultimatum României. Trupele şi administraţia trebuie să evacueze Bucovina de nord şi Basarabia în răstimp de 48 de ore.

Pe 28 iunie 1940, Armata Roşie trece Nistrul. Poziţiile sovietice în Bucovina de nord şi Basarabia, chiar dacă nu corespund unei logici etnice, permit în schimb controlul unor văi care corespund unor axe strategice pentru un eventual atac împotriva României.

Cu cinci zile înainte, pe 23 iunie 1940, Molotov informa Berlinul asupra voinţei Moscovei de a anexa Basarabia (aşa cum era prevăzut deja în Pactul Ribentropp-Molotov) dar şi întreaga Bucovină.

Germania protestează, reamintind că Bucovina nu fusese nici rusească şi nici ucraineană ci austriacă în perioada 1775-1918 şi că acolo exista o importantă minoritate germanofonă, ucrainienii nefiind majoritari în zonă. Molotov a dat înapoi, mulţumindu-se cu zona de nord pentru a controla linia de cale ferată Chişinău-Cernăuţi-Liov dar şi pentru a contracara proiectul german de creare a unui Stat ucrainean Rutenia carpatică format dintr-o parte a Bucovinei. Stalin nu putea să tolereze constituirea unui stat ucrainean în afara frontierelor sovietice.  Va cere deci Bucovina, fiindu-i acordată doar o porţiune. Din acel moment, în comunicatele lor, sovieticii nu vor mai evoca dreptul de a recupera teritorii “ruseşti din punct de vedere istoric”, ci de a reunifica Ucraina.

Pe 30 august,în urma arbitrajului de la Viena, Hitler şi Mussolini atribuie Ungariei regiunea de nord-vest a Transilvaniei.

Pe 7 septembrie 1940, în urma Tratatului de la Craiova, Bulgaria obţine sudul Dobrogei.

Începând cu noiembrie 1940, Stalin îi dă sarcină lui Molotov să formuleze noi revendicări asupra zonei de sud a Bucovinei, rămasă teritoriu românesc, oferind la schimb Germaniei o alianţă militară totală. În faţa refuzului german, motivat de nevoia de a menaja aliatul român care-i furniza o mare parte din necesarul de petrol, Mareşalul Timoşenko şi generalul Jukov primesc misiunea de a pune la punct un planul unei invazii prevăzută pentru 6 iulie 1941, atac devansat de începerea operaţiunii Barbarossa pe 21 iunie 1941.

Înaintea intrării sale în război de partea Germanei naziste, teritoriul României este constant redus. Operaţiunea Barbarossa îi va permite găsirea unor compensaţii pentru alianţa sa dezastruoasă cu forţele Axei. Doar la câteva zile după angajarea sa alături de trupele germane în operaţiunea de invadare a URSS, pe 26 iulie 1941, România reintră în frontierele sale orientale de dinante de 1940 pe Ceremuş şi Nistru, recuperând integral Basarabia şi Bucovina. Câteva săptămâni mai târziu, România ocupă zona cuprinsă între Nistru şi Bug, până la Odessa, zonă pe care o denumeşte Transnistria.

Brutala schimbare de alianţe făcută de România şi semnarea unui tratat de armistiţiu româno-rus la Moscova pe 2 septembrie 1944 va duce la revenirea frontierelor în limitele ultimatumului din 1940, incluzând câteva mici modificări în favoarea URSS.

Citiţi mâine continuarea acestui studiu, cu câteva capitole esenţiale şi pentru înţelegerea dramelor prezentului: “Transformarea peisajului etnic” “O frontieră istorică?” şi  “Locul minorităţilor în tratatele bilaterale”.