O nouă majoritate europeană de centru+centru stânga+stânga?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Uniunea Europeana

E vorba de bani, putere, orgolii naţionale şi personale, totul sub presiunea luării rapide a unei decizii care, în mare, cu excepţia unor accidente majore de parcurs, trebuie să rearanjeze peisajul politic al Europei următorilor ani. Şi, mai ales, să pună în funcţie acele persoane care să convină cel mai tare unuia sau altuia dintre grupurile de presiune organizate în jurul unuia dintre actorii majori, recte Franţa şi Germania.

Sigur că asta s-a petrecut întotdeauna în jocurile vizibile şi mai ales în subteranele profunde de la Bruxelles unde se negociază toate compromisurile imaginabile şi se schimbă oferte şi contra-oferte. Din această cauză, de sute şi sute de ori, pusă cu exasperare, a fost pusă întrebarea esenţială: cine deţine în mod real puterea la Bruxelles şi care este sursa sa de legitimitate? Pe fond, chestiunea priveşte modul în care se iau marile decizii cu valabilitate europeană, asta deoarece, după cum vedeţi, Uniunea Europeană se află în continuare la mijloc între hotărârile luate în urma negocierilor directe între state şi cele între instituţiile europene.

Acum ne aflăm într-un asemenea moment de tensiune, iar scandalurile dintre partenerii europeni demonstrează că, din păcate, sistemul european nu a fost îndestul de matur să-şi impună cu claritate propriile reguli. Dimpotrivă, există reguli adesea adverse, fiecare legitimă deoarece votată democratic, dar care se bat cap în cap şi creează o enormă vulnerabilitate politică de sistem. Cazul BREXIT a fost o ilustrare evidentă dar asta se întâmplă şi acum când apare disputa privind cine are dreptul să desemneze persoana care să fie propusă Parlamentului European pentru audierea ca viitor preşedinte al Comisiei Europene.

Pentru a scăpa de acuzaţia că alegerea este nedemocratică şi că personajul respectiv este doar o alegere de strictă oportunitate politică, Parlamentul European luase decizia să organizeze sistemul de Spitzenkandidaten, fiecare partid politic european votând un nume, rezultat al unei foarte serioase competiţii interne. Argumentul era că, astfel, se ajungea la un sistem de triplă legitimizare: decizia iniţială a fost luat de europarlamentari (votaţi în scrutin direct), apoi numele candidaţilor pe fiecare partid politic a rezultat tot dintr-o competiţie electorală directă şi, în fine, candidatul selectat de Consiliul European avea să intre în audierile Parlamentului European, unde, democratic, poate fi confirmat sau respins.

A mers doar o singură dată, în 2014, în cazul lui Juncker. Acum procesul, după ce fusese dus până la capăt în sensul că fuseseră nominalizaţi candidaţii fiecărui partid politic european cu reprezentare în PE, totul a fost răsturnat într-o clipă şi haosul e fost total. În concluzie, şefii de stat şi guvern s-au dezbrăcat de politeţuri şi bune maniere şi au început ciomăgeala în cel mai pur stil dâmboviţean, gripând pentru moment funcţionarea motorului franco-german.

Primul care a aruncat sămânţa discordiei europene a fost Macron care a susţinut că sistemul Spitzenkadidaten este greşit deoarece, de fapt, cine decide nu sunt cetăţenii europeni în ansamblul lor, ci partidele politice:

„Astăzi nu am ridicat un veto pentru un candidat sau altul deoarece aparţin unui partid politic... Azi a fost contestat sistemul apărat de partidele politice. Nu este vorba despre o chestiune franco-germană. Tratatele sunt clare: şefii de state sunt cei care propun preşedintele Comisiei Europene care, ulterior, va fi ales de Parlamentul European... Doar cei care sunt în jurul mesei Consiliului European sunt aleşi în mod democratic, nu sunt mai puţin legitimi decât europarlamentarii pentru a decide asupra acestei probleme!“

Evidenţa e că niciunul dintre cei consideraţi până acum cu cele mai mari şanse, adică Manfred Weber şi Frans Timmermans nu mai sunt în cărţi deoarece în sânul Consiliului s-a simţit imediat schimbarea decisivă negociată de câteva săptămâni în Parlamentul European şi care duce la modificare echilibrului dat de alianţele istorice.

PPE, chiar dacă este cel mai important grup politic din PE, nu se mai poate baza ca până acum de balanţa de putere pe care o făcea cu socialiştii care, la schimb, primeau o jumătate de mandat la şefia Parlamentului European sau o alternanţă convenabilă de mandate şi aveau asigurate posturi de vârf în ierarhia instituţiilor. De data asta, odată cu preluarea grupului socialist de o deputată spaniolă şi care, spun numeroase surse concordante, ar fi extrem de favorabilă a unei alianţe cu grupul lui Macron, aceasta însemnând că s-ar putea să vedem cu apare în Parlamentul European o nouă majoritate alcătuită din socialişti plus grupul Macron şi, de ce nu, chiar cu stânga Verzilor europeni, ceea ce ar permite un control absolut asupra viitorului legislativ (reunirea poziţiilor 2, 3 şi 4 din PE).

Adică a pierdut Germania şi Angela Merkel nu a mai avut niciun cuvânt de spus? Să vedem rezultatele finale ale negocierilor căci, în ultimele luni, a circulat cu insistenţă zvonul că cedase deja în faţa cererilor lui Macron privind scoaterea din cărţi a candidatului PPE (întrebând şi pe ceilalţi Spitzenkandidaten), dar cu condiţia ca postul cu adevărat-cheie din Europa, cel de preşedinte al Băncii Central Europene, să revină Germaniei, mai precis lui Jens Widman, fostul său consilier economic. Post esenţial, se spune, în momentul în care pare evident că suntem în apropierea unei mega-crize economice.

În rest, în condiţiile în care Marea Britanie va părăsi UE la fine de octombrie, apare cvasi-certitudinea că, în următorii 5 ani, Europa politică va vobi în franceză. Va şi decide în sensul celor dorite de Franţa? Dacă, în condiţiile unei supremaţii a PPE-Germania, chiar era o întrebare în „paradigma De Gaulle“, acum, cu această majoritate formată din centrişti aliaţi cu socialiştii (şi eventual cu stânga Verzilor europeni) în mod cert va întări frontul contestării anti-americane şi va uşura considerabil grăbirea tuturor programelor vizând susţinerea industriei militare europene şi a intrării în fabricaţie a primelor proiecte, avionul de luptă franco-germano din generaţia a VI-a şi Airbusul de transport logistic şi cu dotări medicale. Oricum nu ne interesează. Cum nu interesează şi cealaltă mare prioritate europeană care va fi respectarea cu stricteţe a termenilor Acordului privind lupta împotriva schimbărilor climatice, aşa numitul „Acord de la Paris“ denunţat cu atâta forţă de preşedintele Trump.

Vom vedea cum se vor rezolva tensiunile, dar ar mai trebui adăugat un element interesant. Faptul că dispare sistemul de Spitzenkadidaten la care a renunţat în primul rând Angela Merkel ar putea fi prima mare victorie pe termen lung înregistrată de Macron căci se pare că, foarte curând, se va redeschide discuţia despre listele transnaţionale pentru alegeri europarlamentare, proiect drag lui Macron şi odată respins de PE, dar acum cu reală şansă să fie adoptat pentru următoare legislatură, acum cu susţinerea a Germaniei.

Să vedem dacă noua alianţă din Parlamentul European va rezista căci nu va uşor şi există riscul ca cei din PPE să fie tentaţi la un moment dat sau altul, să îngreuieze sarcina câştigătorilor şi să adopte o linie mai dură, apropiată de cererile formulate de „Grupul conservatorilor şi progresiştilor“, unindu-se astfel în jurul punctelor de vedere formulate de reprezentanţii Grupului Vişegrad. Estre o posibilitate, la fel ca şi eventuale alianţe punctuale, pe vot, cu membrii grupurilor de extremă dreapta.

Să vedem cum şi cât de departe va decide Macron că vrea să meargă cu recolorarea hărţii de putere din Europa, căci decizia îi aparţine doar lui şi va fi urmată fără crâcnire de grupul său din Parlamentul European. În acest sens, dacă pe linia aceasta de alianţe se va merge, să vedem când şi în ce context se va refraza mai vechiul concept al lui De Gaulle privind o Europă de la Atlantic la Urali, „Europa care va decide destinul lumii“.

Merg prea departe cu interpretările? Poate. Dar, în mod sigur, Macron va avea nevoie de o structură europeană care să accepte să avanseze fără ezitare noua sa doctrină de mari deschideri spre est.

„În această ordine multilaterală pe care o susţin, Europa are nevoie să reclădească o nouă gramatică de încredere de încredere şi securitate cu Rusia şi nu trebuie să treacă exclusiv prin intermediul NATO.“ (iunie 2019, interviu pentru RTS, canalul public elveţian de televiziune)

În acest context european şi global, nu aveţi niciun fel de îndoială că parteneriatul franco-german se va reface, aud că discuţiile au redevenit absolut prieteneşti şi asta înseamnă că acordul este aproape. Vorbindu-se chiar despre intrarea verzilor la guvernare. Cine a rămas în ofsaid? Aceia care n-au înţeles la timp semnalele transmise de Macron încă de la vizita în România, crezând că totul este încă pe cale de a se decide.

Decizia era luată deja şi acum se văd surprinzătoarele sale rezultate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite