Balcanii au fost, sunt şi vor rămâne în permanenţă nu numai butoiul cu pulbere al Europei, ci şi terenul fertil folosit fără ruşine de către toţi puternicii planetei pentru verificarea de viitoare planuri de refacere a zonelor de influenţă, de instalare de avanposturi suprinzătoare care au rolul de a menţine vie un anume tip de presiune în diversele tipuri de societăţi naţionalist-concurente şi de a pregăti ceea ce, din puntul lor de vedere, ar trebui să fie viitoare împărţire logică a zonei, coordonată cu unul sau altul dintre proiectele lor cu mult mai largi, cu relevanţă continentală sau globală.

Desigur, multiple au fost cauzele conflctului care, imediat după căderea Cortinei de Fier a răvăşit profund nu numai ordinea politică şi economică a regiunii, dar a ridicat foarte rapid la suprafaţă un teribil conflict intercomunitar bazat pe ciocnirea dintre credinţe religioase, între creştini şi musulmani, la o intensitate şi cu o barbarie pe care lumea o credea uitată sau în niciun caz posibil de repetat în civilizaţia europeană.

Toţi cei care s-au implicat direct în conflict, începând cu americanii şi europenii, apoi ruşii şi multe dintre statele din Orientul Apropiat au crezut oare în mod sincerea că soluţia „statelor etnic unitare” avea să liniştească lucrurile? Poate, iar confuzia pe care o făceau era generată de credinţa că spargerea Iugoslaviei avea să fie echivalentă cu naşterii statelor naţionale în urma dispariţiei imperiilor multinaţionale adică, în acest caz, al Iugosaviei federale multi etnice a lui Tito. Numai că, odată entitatea respectivă fiind distrusâ la modul violent pe care-l cunoaşteţi, oamenii s-au refugiat în singura salvare identitară care rămăsese la îndemână, cea religioasă, intensă, militantă şi element unificator al conştiinţelor soldaţilor pe câmpul de luptă.

În acest context, marea încleştare a fost între lumea creştină şi cea musulmană, reînviind tensiuni existente de secole şi amintiri tragice niciodată posibil de înţelesde jucătorii externi care au făcut şi aici greşeala care, spre exemplu, explică multe tragediile din Orientul Apropiat: au aplicat criteriile lor, inclusiv cele de mediere în conflicte, în speranţa că se va putea instaura măcar aici o pax americana sau pax europaea cum era imaginată de operatorii de spaţiu din diverse agenţii de informaţii sau ministere de externe ale marilor puteri. În spaţiul Balcanilor prima care a eşuat a fost pax americana aşa cum şi-o imagina Richard „Dick” Holbrooke. A doua încercare, cea europeană, s-a dorit să fie o schimbare masivă de abordare faţă de prima etapă, atunci când doar apelul la autoritatea misiunilor NATO a putut susţine fragilele arhitecturi de pace între noile entităţi statale născute în ruinele războiului. A început operaţiunea deosebit de dificilă de motivare economică pe termen lung a ţărilor din Balcanii de vest, marele pariu al UE prin care trebuia să se demonstreze că era posibilă înţelegerea beneficiilor unei cooperări paşnice, precondiţie pentru aderarea la UE şi NATO. Până la un punct, totul a părut că merge bine.

Până la acel punct în care a trebui să se vorbească la modul foarte serios, în termeni finali, despre îndeplinirea precondiţiei încheierii „proiectului occidental post Iugoslavia”, adică recunoaşterea de către Serbia a entităţii statale Kosovo.

Cu două probleme enorme. Prima este că Serbia ar trebui astfel să renunţe la un teritoriu parte a fiinţei sale naţionale. A doua problemă este că ar recunoaşte un stat format exclusiv prin forţa armelor şi impunera unei schimbări de frontiere pe această bază. Exact ceea ce se va petrece dacă, spre exemplu, Israelul va anexa 30% din teritoriul Cisironaiei, teritoriu ocupat prin forţa armelor în 1967. Totodată, recunoscând o prezenţă musulmană transformată în stat musulman în fieful care este prezentat drept bastionul de plecare al creştinismului în Serbia.

Pe acest fond survine eşecul major de ieri al Summitului virtual în care s-au întâlnit plini de mari speranţe Macron şi Merkel, convinşi că prestigiul ideii europene avea să fie îndeajuns pentru a-i convinge pe interlocutorii lor, adică preşedintele sârb Vucici şi Avadullah Hoti, primul ministru kosovar. Hoti era oricum într-o situaţie extrem de delicată, fiind singur autoritate rămasă în joc după ce preşedintele Thaci a fost inculpat de Curtea Penală Internaţională pentru prezumtive crime de război şi a anunţat că va fi prezent luni la Haga pentru a fi interogat de procurorii instanţei internaţionale.

Liderii europeni rămăseseră singuri în cura diplomatică după ce punerea sun acuzare a lui Thaci avusese ca efect anularea unui alt summit, de data asta mediat pe 27 iunie de Richard Grenell, emisarul special al lui Trump pentru dialogul între Serbia şi Kosovo. Ce sperau Macron şi Merkel? Poate să-l facă pe primul ministru kosovar să accepte compromisul oferit de sârbi, un schimb de teritorii pentru a separa cât mai bine minorităţile sârbă şi kosovară într-un eventual acord de pace. Dar atât el cât şi Vucici ştiau la fel de bine că, fără Thaci care păstrează încă controlul total asupra forţelor armate şi de securitate din Kosovo (cei mai mulţi militari fiind preluaţi din miliţiile UCK), nu există nici un fel de şansă să se ajungă la un acord. Dar asta ştiau bine şi Macron şi Merkel. Deci, de unde graba de a forţa un summit sortit eşecului?

După părerea mea, a fost o încercare determinată nu atât de vreo scimbare a poziţiei kosovare sau sârbe, ci din cauza imensei presiuni existente în acest moment. Pe de o parte,n teama extremă a multora că Thaci va începe să vorbească, caz în care multer capete vor cădea. Pe de altă parte, întrebarea deschisă pe care o reprezintă revirimenul de identitate islamică odată cu preluarea Catedralei Sfânta Sofia, transformată de ieri în moschee, gest de putere şi mesaj direct de putere transmis de Erdogan în primul rând pe plan intern, apoi pentru a se reverbera în comunităţile musulmane din regiune. printre acestea, fără îndoială, cea mai interesantă din foarte multe punctde de vedere, istoric, cultural, social, economic şi securitar este tocmai Kosovo. Iar posibila inculpare definitivă şi a celor ceilalţi 9 de pe lista ICC, capătă deja o altă greutate şi obligă la gândiri în perspectivă.

După episodul cu AyaSophya, totul poate să fie interpretat, din nou, în cheia unor posibile confruntări inter-religioase care poat fi oricând reanimate şi să fie la fel de nemiloase ca în trecut. Uitaţi-vă bine ce la ce e la Belgrad şi imaginaţi-vă că, peste criza Covid, ar putea să apară din nou întrebarea „renunţăm sau nu la Kosovo”. Adică, cum îmi spunea odinioară un coleg sârb cu care mă adoposteam de bombe la Belgrad, „întrebarea e dacă după atâtea bombardamente vom uita vom uita vreodată de Dusan al nostru”. Dusan, „ţarul sârbilor şi grecilor” al cărui regat avea ca punct central Kosovo şi se întindea pe teritorii de la Dunăre la Marea Egee şi Adriatica, incluzând Albania şi norul de acum al Greciei.Şi e atât de uşor ca acest tip de amintiri să fie adus din nou în faţă ca motivaţie pentru orice tip de formulă conflictuală.

Nu cred că nici acum europenii au înţeles ce se petrece acolo şi greu le va fi să realizeze ce se pregăteşte în subteran a se întâmpla în continuare. Dar semnale există, iar Vucici care trebuia să se întâlnească ieri cu preşedintele Consiliului UE Charles Michel la Bruxelles, a luat repede avionul de la Paris şi s-a întors acasă. Întâmplare? Poate.

Să mai aşteptăm. Cât mai avem timp.