Reamintesc că în Kiev au început mişcări de protest pe data de 21 noiembrie 2013. Acestea au fost provocate de anunţul guvernului că renunţă la semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, planificată la Summitul de la Vilnius, şi alege să consolideze relaţiile cu Rusia.

La început, protestatarii au fost puţini şi dezorganizaţi. Au existat chiar două Euromaidanuri, unul organizat de membri ai societăţii civile şi intelectuali, celălalt organizat de partidele de opoziţie reprezentate în Rada (parlamentul) de la Kiev.

Apoi, trupele anti-revoltă au intervenit în forţă împotriva manifestanţilor, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie. Protestatarii şi-au găsit refugiu într-o mănăstire a Patriarhiei ucrainene (independentă de cea de la Moscova). Probabil, datorită simbolismului trecerii indirecte a unor preoţi de partea unei acţiuni de protest, prin protecţia acordată manifestanţilor, simpatia faţă de cauza pro-europeană şi anti-guvernamentală a crescut pe măsura creşterii indignării faţă de acţiunea violentă de represiune îndreptată împotriva unor oameni deloc pregătiţi pentru aşa ceva, care nu au opus nici cea mai mica rezistenţă. Oricum, în câteva zile numărul manifestanţilor a crescut de la cel mult câteva mii la sute de mii de ucraineni. Au existat estimări conform cărora numărul participanţilor la unele mitinguri depăşea 500.000 de persoane.

Cei trei lideri ai mişcării din rândurile politicienilor sunt Oleg Tyagnibok, din partea partidului ”Libertatea” (ultranationalist), Arsenii Yaţeniuk, din partea partidului ”Patria” (continuatorul Iuliei Timoşenko), şi Vitalii Kliciko, din partea partidului ”UDAR” (acronim pentru Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reforme).

După succesele înregistrate în mobilizarea unui număr imens de oameni la mitingurile denumite ”Sfatul popular” (Narodnoye Vece – ”Vece” fiind denumirea consiliului suprem de conducere al comunităţii în cadrul societăţilor medievale ale slavilor de est – un fel de Mare Adunare Naţională, în termeni mai familiari nouă), liderii partidelor de opoziţie au intrat într-o perioadă de lipsă de inspiraţie care se răsfrânge asupra situaţiei de astăzi.

Revendicările manifestanţilor au crescut în amploare pe parcursul celor două luni, mergând de la ”semnarea tratatului de asociere cu UE” până la ”demisia guvernului”, apoi la ”demisia preşedintelui, a parlamentului şi guvernului şi convocarea de alegeri anticipate”.

Acţiunile lor, însă, nu s-au modificat structural prea mult. Nu s-au făcut tentative serioase de a ocupa clădirile administraţiei central de stat. În momentul în care câteva sute de manifestanţi au încercat să ia cu asalt Administraţia Prezidenţială, liderii opoziţiei au condamnat această acţiune şi i-au etichetat drept ”provocatori”. În realitate, aceştia erau membri ai organizaţiilor reunite într-o platformă politico-civică pe post de organizaţie-umbrelă: ”Sectorul de dreapta”. Spectrul său ideologic variază de la dreapta moderată până la ultranaţionalism şi neonazism. În rezultatul acuzaţiilor, ”Sectorul de dreapta” şi-a retras sprijinul pentru şefii partidelor de opoziţie, dar a rămas să participe la manifestaţii.

Doar o singură clădire cu adevărat importantă din Kiev a fost ocupată de protestatari: sediul primăriei şi consiliului municipal. În această clădire este organizat centrul de comandă al mişcării. Totul începe să devină mult mai organizat şi mai serios, însă apelurile liderilor opoziţiei la calm îi opresc pe mulţi dintre protestatari să procedeze cum doresc, adică să treacă la acţiuni mai hotărâte.

A existat, este adevărat, şi o circumstanţă atenuantă: sărbătorile de iarnă. Însă după intrarea în noul an a intervenit o stare de expectativă şi, oarecum, de apatie. S-a mai organizat un ”Sfat popular” la care au venit mult mai puţini oameni decât la cele din decembrie, abia 60.000. Au avut loc ciocniri violente, cu răniţi, între protestatari şi miliţie, pe 10-11 ianuarie.

Doar că de această dată manifestanţii erau mult mai bine pregătiţi de confruntare. În săptămânile trecute din 30 noiembrie, aceştia reuşiseră să-şi organizeze formaţiuni de autoapărare de tip militarizat, cu disciplină, reguli. S-au ocupat de crearea acestora unii veterani ai războiului din Afganistan, care au propria lor organizaţie: ”Autoapărarea Ucrainei”. Înarmate cu orice ar fi putut fi folosit într-o luptă (bâte, ghioage, scuturi improvizate şi altele), aceste formaţiuni au început să asigure securitatea zonei ocupate de manifestanţi în centrul Kievului. De altfel, tot perimetrul respectiv este împrejmuit cu baricade înalte construite din saci cu zăpadă peste care s-a turnat apă, ei îngheţând şi devenind mai tari decât orice cărămidă. Există posturi de control şi nu poţi intra înăuntrul zonei oricum. De fapt, perimetrul Euromaidanului s-a transformat într-un fel de stat în stat, cu propriile rânduieli. Există aici o organizare exemplară: este asigurată aprovizionarea cu alimente, apă, este oferită asistenţa medicală, se fac instrucţii cu noii-veniţi, pentru ca aceştia să se poată arunca în luptă împtriva trupelor de intervenţie, în caz de necesitate.

Acest fapt a devenit posibil doar datorită colaborării dintre partidele de opoziţie (ai căror finanţatori susţin Euromaidanul) şi societatea civilă formată din ONG-uri, reprezentanţi ai intelectualităţii, şi alţii. În afară de asta, sunt organizate în toată ţara puncte de sprijin şi de donaţii pentru manifestanţii din Kiev, iar anumiţi oameni de afaceri care nu-şi pot permite să apară pe Euromaidan sprijină financiar mişcarea. De asemenea, susţinerea protestelor are loc chiar din sursele proprii ale manifestanţilor.

La jumătatea lunii ianuarie, Rada ucraineană adoptă o serie de legi care înăspresc pedepsele penale pentru tulburarea ordinii publice în cadrul manifestaţiilor şi introduc pedepse noi pentru anumite acţiuni care nu făceau parte înainte din cele ilegale. Un exemplu: purtarea unei căşti pe cap la o manifestaţie constituie de-acum înainte infracţiune penală în Ucraina. Adoptarea legilor s-a produs fără respectarea procedurii parlamentare şi cu încălcarea constituţiei.

Aceste evenimente au dat un nou impuls ativităţii Euromaidanului. Cererile manifestanţilor s-au radicalizat, a început să se vorbească la modul serios despre schimbarea grabnică a actualei puteri, la nevoie şi prin forţă. Tocmai aici, în acest moment de cotitură, agenda unora dintre protestatari a început să se despartă de agenda liderilor opoziţiei. Această agendă, la rândul ei, s-a dovedit a fi mai puţin unitară decât se credea. De exemplu, unul dintre cei trei lideri, Arseni Iaţeniuk, ar cere alegeri prezidenţiale anticipate ca să nu-şi supere colegii, dar doar în jumătate de glas, pentru că nu are şanse să le câştige. În schimb Vitalii Kliciko, principalul favorit al întregii opoziţii la funcţia de preşedinte, doreşte prezidenţiale anticipate şi luptă ca să le obţină.

Liderii partidelor din opoziţie au fost luaţi pe nepregătite de amploarea cererilor manifestanţilor, al căror mesaj s-a radicalizat brusc. Declaraţiilor lor despre manifestaţiile paşnice făcute, bunăoară, la Sfatul Popular de duminică, 20 ianuarie, sunau cel puţin ridicol în contextul în care se putea observa o creştere bruscă a numărului de manifestanţi care erau dispuşi să se implice în lupte de stradă cu unităţile de miliţie. Aceste lupte au început în după-amiaza zilei de duminică în faţa stadionului ”Dinamo” din Kiev, pe strada Gruşevski. Locul este foarte apropiat de Piaţa Independenţei, la nici un kilometru distanţă. S-au ridicat baricade, s-au mobilizat luptătorii. În avangardă se află tot cei din ”Sectorul de dreapta”. De această data, însă, cei trei conducători ai opoziţiei (comparaţi de unul dintre manifestanţi cu ”Racul, broasca şi ştiuca”), au prins mirosul victoriei şi au înţeles că efortul luptătorilor poate fi utilizat ca mijoc de presiune asupra puterii. De aceea, ei nu s-au mai grăbit să condamne acţiunile protestatarilor dispuşi să lupte, nu i-au mai catalogat drept ”provocatori”. Atâta timp cât ”provocatorii” ţin în şah un întreg dispozitiv al miliţiei, trupelor interne şi trupelor speciale anti-revoltă ”Berkut” format din mii de persoane, ”provocatorii” sunt utili. Apoi, ”se va vedea”.

De altfel, numărul apărătorilor Euromaidanului înscrişi în formaţiunile de luptă este, acum, de peste 3000 de persoane şi el continuă să crească. Iar baricadele protestatarilor sunt atât de trainice încât ar putea fi dărâmate doar cu artileria grea.

Cu toate acestea, nici politicienii, nici manifestanţii nu s-au aşteptat că luptele vor fi atât de violente, şi vor duce la moartea a (peste) 5 persoane.

Într-un final, manifestanţilor li s-a urât să-i mai susţină necondiţionat pe politicienii din opoziţie, aşa că au început să-I fluiere. Aceştia sunt acuzaţi de pasivitate, lipsa prezenţei de spirit, lipsa curajului de a fructifica revendicările care vin din toată ţara: ”Jos deţinutul!” (Viktor Ianukovici a stat ceva timp după gratii pe când era tânăr, aparent pentru huliganism.)

Violenţele s-au intensificat odată cu pierderea încrederii unora dintre manifestanţi în şefii partidelor de opoziţie. E o relaţie de proporţionalitate directă între gradul de pierdere a legitimităţii conducătorilor opoziţiei ca lideri ai mişcării şi gradul de violenţă al revoltelor.

La ora la care scriu aceste rânduri, s-a terminat de câteva ore cea de-a doua încercare de negociere cu Viktor Ianukovici. Aceasta a eşuat, liderii partidelor de opoziţie pasându-şi responsabilitatea unul altuia. Surse din cadrul partidului ”Patria”, condus de Arsenii Yaţeniuk, au declarat că preşedintele Ianukovici ar fi fost pe punctul să accepte demiterea guvernului, abrogarea legilor care limitează libertăţile, adoptarea altor legi, de comun acord cu opoziţia, care să paveze calea spre un compromis politic. Însă Kliciko a insistat unilateral şi pe convocarea alegerilor prezidenţiale anticipate, ceea ce l-a înfuriat pe Ianukovici. În partidul ”UDAR” (al lui Kliciko) această informaţie este dezminţită, afirmându-se că alegerile prezidenţiale anticipate ar fi fost o cerinţă coordonată între cei trei lideri de la bun început, doar că în ultimul moment Yaţeniuk a dat înapoi, ştiind că nu are şanse să câştige funcţia de preşedinte.

Liderii formaţiunilor de opoziţie s-au întors în Piaţa Independenţei, pe Euromaidan, şi au propus mulţimii să voteze pentru sau împotriva continuării negocierilor cu Puterea.

Mulţimea a votat împotrivă.

În mulţime se puteau vedea două steaguri poloneze, roş-albe (Bialo-Czerwona), amintind de insurecţiile poloneze din 1830 şi 1862-1863.

Cei trei conducători ai opoziţiei au anunţat continuarea luptei prin lărgirea perimetrului Euromaidanului, convocarea unei greve generale în toată ţara, blocarea clădirilor guvernamentale. Blocarea, nu şi ocuparea, pentru că în conformitate cu legea, ocuparea acestora poate atrage după sine declararea stării excepţionale.

Între timp, în schemă apar variabile noi.

Se pare că în oraşele Lvov, Rivne şi Hmelniţki, manifestanţii au preluat puterea locală.
În Rivne, poliţiştii au părăsit clădirile pe care le apărau şi au trecut de partea manifestanţilor.
Lvov, Hmelniţki şi Rivne sunt centre regionale situate în vestul ţării. 

Dacă vă uitaţi pe harta Ucrainei şi sunteţi atenţi la frontierele celor trei regiuni, apoi luaţi o hartă a celei de-a II-a Republici Poloneze (Rzeczpospolita Polska), forma de stat poloneză a anilor 1918-1939, veţi observa că frontiera de vest a regiunii Hmelniţki, şi, parţial, frontiera de est a regiunii Rivne coincid cu frontierele Poloniei interbelice.

Aceasta este, de fapt, Galiţia istorică. Este Galiţia orientală ruteană, parte a fostului Imperiu Austro-Ungar. Regiunile Lvov şi Rivne au intrat în componenţa Poloniei interbelice, regiunea Hmelnitski a făcut parte din RSS Ucraineană dar deşi nu face parte din Galiţia istorică, este tot o provincie majoritar ucraineană. Oraşele Lvov, Rivne şi Hmelnitski sunt oraşe importante ale Ucrainei. Lvovul are peste 800.000 de locuitori, iar Rivne şi Hmelniţki, în jur de 300.000 fiecare.

Dacă la domino-ul instaurării în Galiţia a controlului manifestanţilor (opoziţiei) asupra puterii de stat se vor adăuga regiunile Volînia (capitala Luţk, oraş important şi pentru istoria românească - amintiţi-vă de tratatul moldo-rus de la Luţk din 1711, dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I în care Rusia garanta frontiera Moldovei pe Nistru, ca peste 101 de ani să dividă Moldova în jumătate), Ivano-Frankovsk (cap. Ivano-Frankovsk) şi Ternopol (capitala Ternopol), atunci vom avea următoarea situaţie:

Regiunea de Vest (Galiţia plus Hmelniţki) ajunge fief (stronghold) al Opoziţiei şi se comportă ca bază de export al noului regim revoluţionar către Est.

Deocamdată, se construiesc baricade similare celor din Kiev la Lvov şi Rovno.

Acţiunile de preluare a puterii în mâinile manifestanţilor au depăşit frontierele regiunilor Galiţiei. Se fac tentative similare în regiunea Cerkassî. În tot mai multe capitale de regiuni se extind atacurile manifestanţilor asupra sediilor conducerilor regionale, care sunt ocupate şi este proclamată puterea revoluţionară. Coloane enorme de manifestanţi s-au raportat în Sumî, oraş în Est (de asemenea capital regională) foarte aproape de hotarul cu Rusia.

La ora 4.00, manifestanţii au ocupat sediul Ministerului Agriculturii. Aici s-a stabilit Cartierul General al Gărzii Naţionale a Ucrainei, denumirea pe care au adoptat-o formaţiunile protestatare.

E greu de spus pe cât de loiali sunt aceşti oameni conducătorilor opoziţiei şi ce grad de control au aceştia din urmă asupra situaţiei. Se simte tot mai mult o atitudine anti-sistem în general, inclusiv împotriva politicienilor din opoziţie. Vitalii Kliciko pare să-şi fi menţinut cea mai mare autoritate, în condiţiile de faţă.

Avem, deci, de a face la această oră (24 ianuarie, 5.50) cu o insurecţie generalizată în curs de desfăşurare.

Pe fondul acestor evenimente, Parlamentul regional din Republica Autonomă Crimeea a adoptat o proclamaţie în care ameninţă cu ieşirea din componenţa Ucrainei în cazul în care vor fi anunţate alegeri parlamentare şi prezidenţiale anticipate. Vedem, deci, că procesul de divizare a ţării începe dinspre est, aşa cum s-a întâmplat şi în 2004, când s-au făcut ameninţări similare. Ucrainenii din Vest se simt obligaţi să încerce cucerirea de partea lor a întregii ţări, pe când unii locuitori ai regiunilor de Est (în special Crimeea) nu se simt atât de ataşaţi de statalitatea ucraineană. Cu toate acestea, estimez că dacă va avea loc detaşarea unor teritorii, va fi vorba doar de Crimeea. În restul părţii de Est a Ucrainei interesele grupărilor de afaceri nu permit pierderea pieţei unui stat mare precum este Ucraina. Doar în cazul unei intervenţii făţişe a Rusiei, ar putea avea loc o divizare reală.

De altfel, spaţiul on-line ucrainean e plin cu înştiinţări despre faptul că în cadrul trupelor speciale anti-revoltă s-ar afla luptători aduşi din trupele similare ale Federaţiei Ruse. Sau că în scopul realizării scenariului de destrămare teritorială a Ucrainei, Rusia a trimis la Kiev armate de consultanţi şi experţi ai FSB (Serviciul Federal de Securitate, serviciul intern de informaţii al Federaţiei Ruse).

Este insurecţia din Ucraina şi o revoluţie?

Da, dacă e să luăm în calcul următoarele fapte:

-          Formarea Parlamentului popular, de alternativă (Narodna Rada), şi al guvernului popular, pe lângă consiliul popular al Kievului care funcţionează deja de peste o lună, anunţă dedublarea puterii. Suntem în faţa unui exerciţiu de de-legitimare a structurii formale de putere în paralel cu emergenţa şi legitimarea unei structuri alternative. Asta înseamnă nesupunere civilă reală

-          Se vorbeşte despre depunerea jurământului de credinţă faţă de poporul ucrainean, de către noile structuri de putere. Apoi noile structuri vor putea beneficia de recunoaştere din partea cetăţenilor.

Ingredientele unei revoluţii există. Mai ales în privinţa structurilor alternative de putere şi a legitimităţii populare faţă de acestea, pe măsura erodării legitimităţii puterii formale.

Însă Vitalii Kliciko a anunţat că s-au purtat negocieri cu trupele MAI, care nu doresc să treacă de partea insurecţiei, deoarece ar fi prelucraţi psihologic de către superiorii lor. În plus, discuţiile cu Armata Ucraineană au eşuat.

Ceea ce înseamnă că instituţiile militarizate (numite în spaţiul ex-sovietic ”structuri de forţă” – ”siloviki”) îi sunt în continuare loiale preşedintelui Ianukovici.

În lumina tuturor acestor fapte, sunt posibile trei scenarii:

1.     Acţiuni de represiune de o forţă şi o duritate excepţională, soldate cu înăbuşirea totală a revoltei în Kiev Este foarte probabilă utilizarea la scară largă şi sancţionată de Putere, a armelor de foc (cu gloanţe reale). La amploarea actuală a manifestaţiilor, o asemenea represiune va dura cel puţin câteva zile şi va lăsa în urmă sute, dacă nu mii de morţi. Se va miza pe demotivarea susţinătorilor opoziţiei din regiuni, pe fondul acţiunii din Kiev.

2.    Război civil. Dacă se va reuşi la nivel local ce nu s-a reuşit la centru: ca unităţile militare ale Armatei Ucrainene din regiunile Lvov, Ternopol, Ivano-Frankovsk, Cernăuţi, Transcarpatia, Volînia, Rovno, Jitomir, Vinniţa să treacă de partea structurilor alternative de putere înfiinţate de opoziţie. În acest caz, obiectivul va fi ocuparea Kievului. Cine deţine Kievul, controlează ţara. Dinspre Est, se vor opune regiunile pro-ruse transformate într-un fief al puterii (inclusiv din punct de vedere militar). Într-un asemenea caz, ieşirea la mare ar fi securizată de putere, tot ea ar controla şi cele mai multe unităţi militare, de aceea şansa opoziţiei ar sta doar în mobilizarea a cât mai mulţi susţinători din Est.

3.    Păstrarea unui status-quo prin tergiversări şi amânări, şi stingerea insurecţiei pe fondul spargerii coeziunii alianţei celor trei partide de opoziţie. Caz în care, oricum, va fi nevoie de acţiuni în forţă împotriva manifestanţilor pe care liderii opoziţiei nu-i pot influenţa. Este cel mai puţin verosimil scenariu.

La cum se prezintă lucrurile la această oră, cred că ne îndreptăm sau spre primul, sau spre al doilea scenariu. Înclin spre al doilea.

       Ce este clar: istoria se face sub ochii noştri din nou.