Noul tip de conflict al lumii globalizate

Ne aflăm în plin conflict. Non-tradiţional, folosind o întreagă panoplie de arme non-tradiţionale, implicând pentru prima oară, pe teritoriul european, actori non-tradiţionali.

Conflictul este unul de tip nou deoarece, de o parte şi de alta, există, la fel de puternice şi bine conturate, interese profund divergente dar şi unele comune, legături economice strategice aproape imposibil de retezat. Aceasta este dilema profundă a primului mare conflict al lumii globalizate în care totul este legat, interdependent şi, din această cauză, punând pentru prima oară interesele economice înaintea celor tradiţionale – rasă, cultură, dominaţia asupra teritoriului, etc. cele care au justificat acţiunile militare ale timpurilor trecute, mai apropiate sau mai îndepărtate. Fiecare dintre actori este legat, aproape în aceeaşi măsură, de prietenii din propriile alianţe, dar şi de duşmani prin acordurile de cooperare ţesute de globalizare şi de imposibilitatea de a-şi asigura o existenţă autarhică.

Un conflict ciudat pentru că limitele sale ultime nu sunt date doar de victoria sau înfrângerea finală, ci de punerea sub semnul întrebării a supravieţuirii economice naţionale pentru foarte multe naţiuni, cele care ştiu că economiile lor naţionale pot să înceapă să fie grav afectate fără să fie tras măcar un singur glonţ...De aici, apariţia unui nou tip de echilibru al terorii, nu neapărat şi nu doar pe baza stocurilor de arme nucleare, ca pe vremea primului Război Rece, ci şi, mai ales, prin ameninţarea cu interzicerea accesului la resurse. Acum vorbim despre gazele din Rusia în condiţiile dependenţei strategice enorme a Europei, dar acelaşi raţionament poate fi făcut, în alte părţi ale lumii, în ce priveşte petrolul sau apa...

Noua ordine mondială se construieşte deja pe baza accesului protejat la resurse, depinde de el şi securizarea unor perimetre strategice este obiectivul final al tuturor supra-puterilor.

O securizare care va constitui obiectul unui nou acord global sau, în cazul tragic, va fi obţinută prin folosirea forţei. Numai că, în acest ultim caz, costurile ar putea depăşi cu mult beneficiile, iar experienţele nefericite din Irak sau Afganistan au arătat limitele unei asemenea variante, mai ales că scara conflictului a fost, în situaţiile respective, infinit mai mică decât ce s-ar putea petrece în cazul unui conflict deschis între NATO şi Rusia.

Opţiunea militară în formulă clasică nu este exclusă dar, cel puţin în condiţiile actuale, este ţinută foarte departe şi nici măcar evocată la modul foarte serios.

Asta nu înseamnă că nu au fost turate motoarele celorlalte motoare conflictuale.

În primul rând, războiul informaţional purtat la un nivel deosebit de intens, cu activarea formelor noi de joc, pe de o parte reţelele sociale şi, de celalată parte, mass-media alimentată direct sau indirect cu materiale de propagandă sofisticate, cu imagini sugestive sau declaraţii care preced cu mare precizie o nouă etapă a escaladării războiului cuvintelor. Foarte bine realizate, materialele de propagandă sunt destinate îndeplinirii unui singur scop: semănarea unui dubiu profund la nivelul opiniei publice, de o parte şi de alta a tuturor baricadelor, asupra motivaţiilor reale ale conflictului, legitimităţii poziţiei actorilor şi a inevitabilităţii unei victorii bazate pe justeţea morală a cauzei apărate.

Un conflict de tip nou care pune în scenă actori non-statali. Pentru prima oară după foarte mult timp (dacă vă mai amintiţi, Hitler fonda în Bavaria anului 1921 o unitate paramilitară denumită SA Sturmabteilung, secţiunea de asalt) vedem cum, în Europa, este permisă şi încurajată prin toate mijloacele interne şi externe, apariţia unor formaţiuni paramilitare masive şi ai căror membri, individual sau în grup, sunt apoi recuperaţi pentru a fi integraţi în armata naţională. Exact ce a făcut Hitler când, în toamna lui 1930, a încredinţat comanda SA prietenului său, căpitanul în rezervă Ernst Rohm, lichidat împreună cu toţi membrii marcanţi ai organizaţiei în Noaptea Cuţitelor Lungi. În Ucraina, elementele batalioanelor de auto-apărare din Euromaidan au fost deja integraţi în Garda Naţională.

De cealaltă parte, militanţii pro-ruşi sunt şi ei organizaţi în formaţiuni paramilitare cu echipament profesionist şi cu un comportament care denotă o foarte bună pregătire, fiind vorba, în multe cazuri, de foşti luptători din Afganistan sau cu antrenament de forţe speciale. Sunt unităţi heteroclite, cu loialităţi diverse şi către mai multe centre de comandă simultan, nesigure şi cu  un comportament extrem de violent datorită faptului că adversarul le tratează drept formaţiuni teroriste şi sunt tratate ca atare, luând sau eliberând ostatici, lipsa de însemne distictive făcând să nu poată fi acoperite, nici măcar teoretic, de prevederile Conveţiilor de la Geneva. Şi, aşa cum se întâmplă în Siria, acest ansamblu heteroclit este şi foarte instabil deoarece grupruile armate formează şi desfac alianţe în funcţie de condiţiile momentului. Aceasta face ca, chiar dacă sunt implicate într-un război civil şi aparent sunt integrate într-un front comun prin liantul pe care-l reprezintă teama de un duşman evident, ele să-şi păstreze intact programul de revendicări iniţiale şi, din această cauză, să devină incomode chiar pentru proprii aliaţi.

Un exemplu în acest sens îl constituie elementele grupărilor paramilitare naţionaliste ucrainiene, foarte valoroase pe perioada revoltei din Eromaidan, devenite instantaneu incomode şi vânate fără milă după ce s-a instalat noua putere de la Kiev. Exact la fel cum au dispărut fără urmă şi elementele miliţiilor de auto-apărare care au acţionat în Crimeea înainte de anexarea teritoriului de către Federaţia Rusă...fiind relativ uşor de bănuit că s-au dus înspre nord, spre Doneţk, sau înspre Odesa şi Transnistria pentru a pregăti următoarele etape ale jocului complex desenat de Rusia.

În noul tip de conflict, armatele de tip clasic sunt ţinute active, cu grad înalt de alertă, dar într-o rezervă mai mult decât prudentă. Lecţia din Siria a arătat că se poate duce un război foarte activ şi cu consecinţe atroce folosind intermediari fanatici (şi fanatizaţi din ce în ce mai mult, odată cu parcurgerea etapelor în crescendo ale războiului) şi că, pe această bază, se poate obţine o asemenea presiune internaţională încât negocierile devin inevitabile.

Context în care Ucraina serveşte drept exemplu pentru ceea ce s-ar putea întîmpla oriunde sunt asemenea interese extrem divergente şi există un stat aflat în apropierea falimentului, ţinut artificial în viaţă prin injecţii financiare de urgenţă dar unde, absolut evident, există o falie masivă la nivelul populaţiei, divizată, artificial sau nu, în jurul problematicii apartenenţei etnice şi autonomiei transformată în argument de luptă.

Uitaţi-vă bine la pozele care ilustrează acest articol. Uitaţi-vă la aceşti tineri cu feţele acoperite, imaginea unui teribil conflict fără chip, fără reguli, la fel de teribil şi impersonal pe cât le este masca ce-i transformă în actorii anonimi ai primului mare conflict al secolului XXI. Ei sunt carnea de tun, ei sunt victimele. Ceilalţi sunt la masa negocierilor.