
Discursul preşedintelui Federaţiei Ruse Vladimir Putin, în faţa camerelor reunite ale parlamentului rus şi a reprezentanţilor unităţii teritorial-administrative ucrainene Republica Autonomă Crimeea, a dat startul procesului de anexare a Crimeii la Rusia.
După discursul prezidenţial, s-a
trecut la semnarea acordului prin care statul auto-proclamat Republica Crimeea
(a cărui independenţă şi suveranitate a fost recunoscută în a doua parte a
zilei de ieri de Federaţia Rusă, la doar câteva ore după ce fusese proclamată)
este acceptat în componenţa Federaţiei Ruse ca republică autonomă. Cei trei
reprezentanţi ai Crimeii au fost preşedintele Radei Supreme de la Simferopol
Konstantinov prim-ministrul Aksionov şi primarul “poporului” din Sevastopol,
Cialîi. Doar Konstantinov poate pretinde că îi reprezintă, într-adevăr, pe
locuitorii din Crimeea, deoarece parlamentul republicii autonome a fost ales
înainte de iniţierea invaziei militare ruse. Aksionov, un fost lider al lumii
interlope locale cu porecla “Goblin”, a devenit în urmă cu câţiva ani liderul
unui partid local numit “Unitatea rusă”, care la ultimele alegeri a acumulat 4%
din voturi. Însă această lipsă de legitimitate nu i-a oprit pe cei care au
orchestrat lovitura de stat din 27 februarie din a-l desemna prim-ministru. Cu
alte cuvinte, astăzi preşedintele Putin şi-a dat mâna cu un recidivist, bandit
şi client preferat al miliţiei ucrainene în anii 90.
Reamintesc: în noaptea de 26 spre 27
februarie, peste o sută de persoane au ocupat în stil profesionist, militar,
clădirile parlamentului şi guvernului din Simferopol. La 27 februarie,
deputaţii Radei Supreme a Crimeii au ales un nou prim-ministru şi au decis
iniţierea unui referendum “cu privire la viitorul Crimeii”, practic, în cătarea
automatelor. Evenimentele de mai apoi se cunosc, fiecare a făcut subiect de
ştire în presa ucraineană, cele mai importante au ajuns şi în presa română.
Ocuparea întregii peninsule de “oamenii în verde”, sau “oamenii politicoşi”,
cum li s-a mai spus, blocarea unităţilor militare ucrainene, impunerea unei
nejustificate stări de urgenţă, toate acestea, dar în primul rând evenimentele
zilei de 27 februarie anulează orice
legitimitate a acţiunilor pretinselor “autorităţi” din Crimeea, dar şi
acţiunile de astăzi ale conducerii Federaţiei Ruse.
Recunoaşterea internaţională a ceea ce
s-a întâmplat la Simferopol şi Moscova va fi limitată doar la state precum
Coreea de Nord sau Siria. Nici măcar poziţia Indiei sau a Chinei, cărora
preşedintele Putin le-a mulţumit astăzi pentru susţinere, nu va fi aşa precum
şi-ar dori-o regimul de la Kremlin. În aceste circumstanţe, orice discuţii pe
care le va iniţia Rusia cu privire la recunoaşterea apelor teritoriale
ucrainene din jurul Crimeii drept ape teritoriale ruseşti, nu vor avea
rezultatul dorit de partea rusă. Orice asemenea cereri ruseşti se vor lovi de
rezistenţa Turciei şi României, ţări ale căror ape teritoriale se mărginesc cu
cele ale Crimeii ucrainene.
În
faţa opiniei publice din ţările regiunii noastre, dar şi în faţa întregii lumi,
anumite lucruri trebuie spuse clar şi răspicat:
1.
Începând
cu 27 februarie şi până în prezent, Rusia a ocupat militar Republica Autonomă
Crimeea din componenţa Republicii Ucraina, stat recunoscut internaţional şi
membru ONU.
2.
Graţie
ocupaţiei ruseşti începute cu sediile administrative din Simferopol şi
susţinerii a zeci de parlamentari ruşi veniţi în Crimeea pe 27 februarie, în
regiune a avut loc o lovitură de stat, puterea de stat a fost uzurpată.
3.
Uzurpatorii
au demarat de îndată procesul de detaşare a Crimeii de Kiev, încălcând prin
aceasta constituţia şi legile Ucrainei.
4.
Anexarea
Crimeii la Rusia, care a avut loc astăzi într-o grabă uşor suspectă,
demonstrează că toată această operaţiune a fost plănuită şi realizată exclusiv
de către Federaţia Rusă prin intermediul instituţiilor sale de informaţii şi de
forţă. Au fost documentate sute de cazuri, de dovezi, în care aşa-zişii “oameni
în verde” au fost deconspiraţi ca aparţinând Forţelor Armate ale Federaţiei
Ruse. Este o invazie militară, nu un exerciţiu democratic.
Aşa-numitul
“precedent Kosovo”
Invocarea de către partea rusă
precedentului Kosovo pentru a justifica ce s-a făcut acum în mai puţin de trei
săptămâni este cel puţin nepotrivită. Situaţia din regiunea Kosovo s-a
complicat încă în a doua parte a anilor 80, şi soluţia la care s-a ajuns în
2008, cea a independenţei, are în spate peste opt ani de administraţie
internaţională sub mandat ONU, conform rezoluţiei 1244 a Consiliului de
Securitate din 10 iunie 1999. Ceea ce înseamnă că în acest teritoriu au existat
eforturi pentru detensionarea situaţiei,
dar şi timpul necesar pentru ca
populaţia din zonă să se decidă cu privire la soarta ei. În acelaşi timp, Rusia
însăşi a fost una dintre părţile implicate în negociere şi chiar în conflict, atunci
când a ocupat aerodromul din Priştina înaintea trupelor NATO, pe 12 iunie 1999,
deoarece nu-i fusese satisfăcută condiţia de a împărţi Kosovo în două părţi,
una patrulată de trupe NATO, cealaltă patrulată de trupe ruseşti. Ca membră a
trupelor internaţionale de pacificare K-FOR de rând cu trupele statelor din
NATO, Rusia a fost gata să recurgă la forţă pentru a-şi atinge scopurile. Doar
determinarea a doi ofiţeri britanici, James Blount (comandantul contingentului
mixt de 500 de paraşutişti britanici şi francezi) şi gen. Mike Jackson, a
salvat situaţia de la un conflict militar NATO-Rusia. Blount (cunoscut astăzi
ca James Blunt şi celebru pentru muzica sa) a refuzat să execute ordinul
comandantului trupelor NATO, generalul american Wesley Clark, de a ocupa
aerodromul angajând gruparea militară rusă. Mike Jackson a intervenit şi a dat
ordinul de încercuire a trupelor ruse. În cele din urmă, acestea s-au trezit
fără provizii (ca urmare a refuzului României, Ungariei şi Bulgariei de a
permite survolarea spaţiului lor aerian) şi au fost nevoite să accepte
controlul comun al aerodromului. Ulterior, trupele ruse au fost dislocate pe
întreg teritoriul provinciei Kosovo, dar separat de cele ale NATO. Odată cu negocierea aşa-ziselor “acte finale”
pentru Kosovo, începând cu 2005, Rusia a ştiut să-şi joace cartea într-un mod
în care să susţină în continuare Serbia, dar şi să-şi avanseze propriile
interese. Astfel, în 2006 Rusia a declarat că se opune unor prevederi care să
prevadă pentru Kosovo ceea ce comunitatea internaţională refuză să recunoască pentru
Osetia şi Abhazia. De fapt, proclamarea independenţei Kosovo în februarie 2008
a servit Rusiei drept argument pentru invadarea în luna august a aceluiaşi an a
Georgiei şi detaşarea deplină, prin forţă, a Osetiei şi Abhaziei de statul
georgian. Aşadar, cui prodest? Rusia
a fost mult prea interesată şi implicată
în problema kosovară pentru a putea astăzi să invoce cazul Kosovo drept argument
pentru modul în care procedează în Crimeea. Nu există mandat al ONU în ceea ce
priveşte implicarea rusă în Crimeea. Nu există un echivalent al rezoluţiei 1244
din 10 iunie 1999, a Consiliului de Securitate. Din contra, reprezentanţii
statelor membre ale Consiliului de Securitate al ONU au condamnat energic
invazia rusă a teritoriului suveran al Ucrainei.
Escaladarea
conflictului ruso-ucrainean şi începerea acţiunilor militare
Într-un final, ceea ce contează cel
mai mult acum este că în Crimeea au început să moară militari ucraineni.
Astăzi, în urma luării cu asalt a unei unităţi militare din Simferopol de către
trupele ruse, a fost împuşcat mortal un ofiţer, răniţi alţi trei soldaţi. În
urma acestui eveniment, prim-ministrul Arseni Iaţeniuk a declarat că acest
conflict a intrat deja în faza militară, iar ministrul apărării le-a permis
militarilor ucraineni din Crimeea să folosească armele de foc pentru a se
apăra. Ceea ce înseamnă că, de facto, Ucraina intră în război cu Federaţia
Rusă.
La Kremlin s-a prevăzut acest
scenariu, de aici şi graba lui Putin de a pecetlui soarta Crimeii, dar şi graba
celor care servesc interesele Rusiei în Ucraina şi Republica Moldova de a
acţiona pentru destabilizarea majoră a celor două state.
Activizarea Transnistriei şi Găgăuziei pentru destrămarea teritorială a Republicii Moldova şi atragerea Chişinăului în conflict
Astăzi, preşedintele aşa-numitului “Soviet
Suprem” de la Tiraspol, Mihail Burla, i-a trimis o scrisoare preşedintelui
Dumei de Stat a Rusiei, Serghei Narîşkin, în care cerea includerea
Transnistriei în componenţa Federaţiei Ruse invocând datele unui referendum din
2006, atunci când 97,2% dintre votanţi ar fi ales aderarea la Rusia. Ataşarea
Transnistriei la Federaţia Rusă s-ar putea face doar în cazul creării acelui “coridor
terestru” spre Odesa, trecând prin regiunea Herson. Cu alte cuvinte, detaşarea
teritoriului Republicii Moldova din stânga Nistrului şi anexarea lui la Rusia,
într-o formă sau alta, depinde de realizarea planului care s-ar numi “Primăvara
rusă” şi ar prevede secesiunea a opt regiuni din sudul şi sud-estul Ucrainei
(în afară de Crimeea), cu constituirea unui stat numit “Novorossia” şi aflat
sub protectorat rusesc, cu posibilitatea de a deveni subiect al Federaţiei Ruse
după modelul Crimeii. Vladimir Putin a declarat astăzi că Rusia nu
intenţionează să anexeze alte teritorii ucrainene în afară de Crimeea, dar nu
putem să nu ne întrebăm ce-ar face preşedintele Rusiei dacă sute de mii de ruşi
şi vorbitori de rusă din sudul şi sud-estul Ucrainei (agitaţi de diversionişti
aparţinând FSB-ului rusesc) i-ar cere “ultimativ” să fie primiţi în sânul
Patriei-mame. Şi putem să nu ne îndoim că solicitarea lor va fi luată în calcul.
De altfel, e posibil ca anume anexarea Transnistriei la Federaţia Rusă să fie
semnalul începerii operaţiunii militare de lipsire a Ucrainei de sudul şi
sud-estul teritoriului ei, şi de ieşirea la Marea Neagră. Vicepremierul Dmitri
Rogozin a declarat astăzi că “prin toate acţiunile sale, Chişinăul demonstrează
că Transnistria nu-i mai aparţine”, referindu-se la pretinsa “blocadă” a
Transnistriei din partea autorităţilor moldovene. De asemenea, el a anunţat că
pe 20 martie, poimâine, guvernul va organiza o şedinţă specială (!) dedicată
exclusiv Transnistriei, la care “autorităţile Federaţiei Ruse vor lua deciziile
de rigoare”. Având în vedere informaţiile despre planul de război al lui Putin,
pe care le-am prezentat anterior, există motive pentru a presupune că imediat
după această şedinţă, de pe teritoriul Transnistriei vor începe atacurile
împotriva Ucrainei. Coroborate cu atacurile din est, acestea vor putea asigura
îndeplinirea rapidă a obiectivului: crearea acelei “linii de front” care să
coincidă,la nord, cu frontiera nordică a regiunii Odesa şi a Republicii Moldova
pe segmentul transnistrean.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
unităţii teritorial-administrative găgăuze, în care au răsunat ameninţări cu
instalarea de posturi de control la intrarea pe teritoriul autonomiei, iar la
sfârşitul săptămânii trecute Adunarea Populară locală a decis într-o şedinţă
specială formarea “gărzii populare”. Nemulţumirile aleşilor locali din
autonomia găgăuză au crescut după ce Centrul Naţional Anticorupţie de la
Chişinău a efectuat verificări la nişte staţii PECO care îi aparţineau unui
deputat în Adunarea Populară, Ilie Uzun.
La această dată se poate observa demararea procesului de dezintegrare teritorială a Republicii Moldova, se fac eforturi pentru a atrage Chişinăul în conflictul ruso-ucrainean prin intermediul Transnistriei şi a autonomiei găgăuze. Acest proces începe în preajma referendumului din Crimeea, ceea ce marchează data de 16 martie 2014 drept zi de început a noii politici expansioniste a Rusiei.
Rezultatele sunt previzibile - instaurarea unei noi bariere, a unei noi cortine de fier între o parte a Europei de Est şi cealaltă. De această dată cortina urmează să treacă, în viziunea rusă, pe Nipru şi pe Prut.