A fost purtat cu succes un război psihologic care s-a bazat, ani de zile, pe transmiterea mesajelor purtate de vectorii de succes care sunt şi acum partidele naţionaliste extremiste: „De ce avem nevoie de Europa?”, „Vom trăi mai bine singuri, în spiritul tradiţiilor noastre seculare, nu vrem să mai vină străinii peste noi!”, „Proiectul european este un eşec birocratic, trebuie să se spargă şi să revenim la autonomia pe care o presupune statul naţional, suveran şi independent!”.

Aceasta era însă doar prima etapă a operaţiunii din războiul hibrid. Logica planificatorilor militari viza însă posibilitatea de a introduce exact aceste tipuri de raţionamente şi la nivelul spaţiului euro-atlantic, pentru a submina şi eventual anihila coeziunea deciziei politice la nivelul NATO. O logică extrem de corectă raportată la misiunea trasată experţilor în noile tipologii de război hibrid, căci se bizuia pe o realitate evidentă: UE reprezenta doar o unitate politică ce promova succesul economic al pieţei unice şi fără capacităţi militare proprii (decât la nivel teoretic), bizuindu-se în principal pe NATO pentru rezolvarea marilor probleme de apărare şi securitate.

Şi ce e rău în asta? Pur şi simplu, este o problemă de lanţ de comandă care să poată răspunde în mod eficient, rapid şi unitar în caz de criză. Separaţia existentă între liniile politice de decizie ale NATO şi UE a fost discutată de mai multe ori, au fost create puncte de contact instituţionale, dar marele proiect de cooperare, formalizat ca atare, care să reunească cele două identităţi în operaţiuni comune şi o proiecţie unitară la nivel de decizii strategice nu a existat.

Aceasta a fost vulnerabilitatea pe care au încercat s-o exploateze cei care au atacat şi atacă în continuare Europa. În speranţa realizării unui scenariu care să fragmenteze teritorial state din UE, generând un efect previzibil de contagiune (vezi valul de propuneri de referendum din acest moment) şi care, mai departe, să pună probleme la nivelul structurilor NATO, poate chiar şi, în perspectivă destul de rapidă, să ridice probleme majore în sistemul de luare a deciziilor politice din cadrul Consiliului Alianţei.

Acesta este momentul în care ne aflăm. Iar liderii politici au văzut, unii chiar în ţările lor, că acest scenariu nu mai este demult doar un war-game printre altele, un fel de joc teoretic în care se admit variante multiple cu rezultate combinatorii. Procesul de disoluţie este deja demarat şi ameninţă să se amplifice exponenţial dacă „modelul UK”, urmat de foarte posibilul „model scoţian” vor genera un precedent. Ceea ce au văzut este că, de fapt, infinita discuţie despre BREXIT implică urmări economice, juridice, instituţionale enorme dar şi aduce, la modul foarte practic, perspectiva introducerii în sistemul şi aşa scuturat şi atacat din toate părţile, o serie de vulnerabilităţi strategice pe termen scurt şi mediu absolut intolerabile. Au realizat că, de fapt, acesta este poate ultimul moment în care se mai poate face ceva pentru securitzarea Europei.

Iar soluţia evidentă, deoarece este singura logică şi pentru care există deja atât cadrul instituţional necesar, cât şi bazele logistice de operaţiuni, este cea a implantării noului proiect de identitate transatlantică al UE. Asta se va întâmpla la Summitul NATO de la Varşovia, unde marele proiect tocmai acesta este: alăturarea celor două cărţi de identitate (nu dizolvarea lor într-o singură entitate) într-o viziune comună unitară şi imediat posibil de aplicat în practică pentru apărarea spaţiului nostru aflat acum sub atac.

Dacă singura garanţie majoră de securitate o reprezintă Tratatul Atlanticului de Nord cu al său Articol 5 privind apărarea colectivă, noile acorduri între NATO şi UE vor putea defini tipurile de misiuni, dotări, baze de operaţiuni, logistică posibil de folosit în comun, dar şi tipologia de misiuni specifice în raport cu interesele şi responsabilităţile specifice fiecăreia dintre organizaţii.

O asemenea sinergie, dacă va fi acceptată şi realizată în teren, ar putea să aducă un plus enorm de credibilitate atât pentru NATO, cât şi pentru UE ca actori majori pe scena internaţională. Dar ceea ce este cel mai important pentru cetăţenii europeni, şi mai ales pentru noi şi cei care trăiesc în ţările de pe linia de front, va vorbi despre ceva vital: apariţia unor garanţii suplimentare de securitate. Odată cu certitudinea că totul nu sunt doar vorbe de politicieni, ci decizii care să răspundă temerilor absolut fondate că am putea fi lăsaţi singuri şi, că din nou, un acord subteran ar putea să reîmpartă lumea în zone de influenţă, după modelul Yalta.    

Iar NATO multiplică semnalele de forţă. Precum stabilirea unui sistem permanent JISR (Joint Intelligence, Surveillance and Reconaissance), capacitatea operaţională iniţială fiind deja funcţională din luna februarie a acestui an, prima etapă dintr-un sistem ultra-performant format din sateliţi, avioane de recunoştere fără pilot, zeppeline de recunoaştere, senzori tereştri care să poată stabili o mai bună conexiune în timp real între NATO şi capacităţile de care dispun fiecare dintre ţările aliate.


Avion de recunoaştere fără pilot, parte a programului JISR

Balon de supraveghere

Din partea colegilor de la NATO, am primit un set de imagini şi clipuri video de la Unified Vision 2016 (le puteţi accesa aici) pentru a vedea elemente deja operaţionale din acest program aflate în dotarea mai multor state aliate: avioane de supraveghere şi recunoaştere Global Hawk 40, UAV-uri, Drone Puma, avioane F-16.

Iată şi două puncte de vedere interesante care arată modul în care este primită ideea de cooperare NATO-UE şi care, în continuare, ar fi sectoarele în care s-ar putea dezvolta foarte rapid într-o mişcare de tip UE via NATO:

„Cred că o Europă puternică este ceva bun pentru NATO şi că o Organizaţie a Atlanticului de Nord puternică este ceva bun pentru Europa... Pe baza viziunii noastre comune, salutăm din toată inima faptul că ne dezvoltăm cooperarea” (Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO).

„Există zone în care cooperarea dintre noi este deja excelentă şi a adus o reală valoare adăugată. Unul dintre domenii este securitatea maritimă. Lucrăm foarte bine împreună în Marea Egee. Evdent, privim la modul în care putem coopera mai amplu şi la felul în care NATO poate sprijini activităţile UE, mai ales în cadrul Operaţiunii SPHIA din zona Mediteranei centrale în scopul de a stopa activitatea traficanţilor de persoane. Dar şi la Securitatea Maritimă în sensul larg şi în alte zone ale lumii. Există teatre de operaţiuni în care sunt prezente ambele organizaţii. Desigur în Balcani, unde cooperarea dintre noi este cheia pentru stabilitatea unor ţări care sunt foarte importante atât pentru NATO, cât şi pentru UE; iar în ţările care sunt puţin mai departe, precum Afganistanul... Exemple perfecte pentru modul în care organizaţiile noastre – diferite, dar cumva complementare – pot acţiona împreună şi aduce o valoare adăugată în termeni de stabilitate şi securitate în lume.” (Federica Mogherini, Înalt Reprezentant al UE pentru politica externă şi de securitate, vicepreşedinte al Comisiei Europene).

Acestea sunt mizele reale. Poate înţelegeţi mai bine tensiunea post-BREXIT, pentru că discuţiile informale vizau implicaţii ale unei operaţiuni de intoxicare profesionistă care este şi acum în plină desfăşurare. De aici importanţa realmente istorică pentru securitatea noastră naţională a apariţiei acestui al doilea scut de apărare şi securitate pe care-l poate reprezenta o cooperare extinsă NATO şi UE. De aici, la fel de evident, reacţia foarte rapidă a Rusiei care, acum, îşi doreşte convorbiri cu NATO înainte de Summitul de la Varşovia.

Să vedem care a fost nivelul de performanţă a negociatorilor noştri în relaţia cu NATO şi cu UE (negocierile pe BREXIT demarează în toamnă, după Summitul extraordinar din septembrie). Nu e simplu deoarece acum se va decide statutul de securitate a Europei şi a Estului său pe care trebuie să-l privim, din acest moment, ca zonă strategică de graniţă a spaţiului comun UE-NATO.

Şi să acţionăm în cosecinţă. Dacă nu, dincolo de această graniţă, se află toate provocările, pericolele şi dezechilibrele care pot să transforme oricând lumea noastră într-un coşmar.