Noua Mitteleuropa, proiectul trecutului şi viitorului Europei?

Este evident că marile plăci tectonice ale politicii lumii se deplasează, se ciocnesc şi tind spre un nou tip de echilibru. Este momentul în care reapar, pentru consultare, aducere aminte sau negociere, hărţile marilor proiecte din trecut, acelea care, reuşite sau nu, au constituit vectori esenţiali în conturarea construcţiilor de acum.

Negociatorii cunosc aceste istorii, au fost crescuţi, fiecare dintre ei, într-o anume memorie instituţională, de regulă derivată din tradiţiile puterilor imperiale. Construcţia europeană de acum este rezultatul unui compromis politic care reuneşte multe dintre proiectele anterioare care vorbeau despre nevoia de a ajunge la o soluţie supranaţională Dar, la nivelul marilor jucători, nimeni nu a renunţat nici la memorii, nici la aspiraţiile de putere şi nici la propria ambiţie hegemonică.

Desigur, momentul marii rupturi a fost marcat de căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est. Cred că, acum, este absolut esenţial, dacă vrem să înţelegem procesul de schimbare prin care se reformatează structurile de putere ale lumii în care trăim, să vedem cum şi unde, şi pe ce criterii, eram noi situaţi în timpul acela al marilor răsturnări de valori.

Pentru început, vă propun o analiză absolut relevantă apărută în februarie 1990 în Le Monde Diplomatique sub titlul „Hommes, echanges et frontieres au coeur de l’Europe”. 

Comentariu la această primă hartă, apare primul avertisment: „Ceea ce ar putea să înceapă să se deseneze în următorii ani, în detrimentul celorlalte state membre ale Pieţei Comune Europene, este un fel de «Zollverein» în desfăşurare care ar reda Germaniei unite, cel puţin din punct de vedere economic, statutul de putere continentală dominantă”.

Iată şi harta zonelor de influenţă politică ale acelui început de an 1990:

„Germania, dacă va ajunge să se reunească, se va interesa din nou de Mitteleuropa (Europa centrală) care îi era interzisă până acum din punct de vedere politic, sub ameninţarea de a fi caracterizată drept «revanşardă». Contestată de către minorităţile sale la margine de imperiu, Rusia, ţară în care renasc sentimentele legate de pan-slavism, poate fi tentată de o «retragere etnică» centrată pe popoarele slave aflate pe o linie care, aproximativ, merge de la Leningrad la Bosfor, asigurându-şi accesul strategic la strâmtori. Italia a reînnodat contactele cu partenerii săi tradiţionali din Europa centrală (Austria, Iugoslavia, Ungaria).”

Apare harta Europei din perspectiva marii probleme potenţial explozive a minorităţilor „şi este de ajuns să observi frontierele, considerate acum drept «intangibile» ca urmare a Acordurilor de la Helsinki, pentru a-ţi da seama de asta. Naţionalităţile sunt divizate între mai multe state, au fost deplasate populaţii întregi. Perestroika a avut drept efect să elibereze aspiraţiile popoarelor şi minorităţilor din est pentru a le oferi posibilitatea de a decide propriul lor destin. În acel moment, a apărut cu claritate caracterul «artificial» al unora dintre frontiere”.

În fine, ultimul criteriu de definiţie a ce urma să fie „Noua Europă”, era unul care opera o separare de spaţii, foarte gravă deoarece transpusă ulterior printr-o viziune relativ constantă şi larg împărtăşită la nivelul Occidentului.

„Eşecul regimurilor democratice, în cursul perioadei dintre cele două războaie, în statele create pe teritoriul fostelor imperii austro-ungar, rus sau otoman, a fost adesea explicat printr-o «lipsă de experienţă» prealabilă. Într-adevăr, putem să descifrăm o tipologie care cuprinde state cu veche tradiţie parlamentară, altele în care democraţia a alternat cu dictatura şi, în fine, cele care nu au niciun fel de experienţă în tradiţia statului de drept. Dar, chiar în puţinele democraţii autentice, forţele de destabilizare rămân puternice. Astfel, bisericile, care câteodată au jucat un rol eliberator, pot, odată revenite în poziţie dominantă în societate, să-şi reia rolul tradiţional de frână socială. Iar minorităţile etnice pot avea o funcţie asemănătoare: undeva ţap ispăşitor, în altă parte nucleu de iredentism sau, altundeva, sămânţă generatoare de fascism”.

Revenea, deci, la începutul acestei epoci de libertate a Europei un criteriu extrem de important pentru ce avea să fie sistemul prim de alianţe consolidate, această hartă a tradiţiilor democratice, una care trebuie suprapusă pe cea a religiilor, căci de aceea este referinţa la bisericile care pot să-şi reia rolul de frână socială. Uitaţi-vă la linia de separare între spaţiul tradiţional al democraţiilor din lumea catolică şi protestantă şi lumea ortodoxă. Simplă coincidenţă sau nu, aceasta este în continuare linia de demarcaţie majoră între statele care au reuşit integrarea în sistemul european şi cele sărace şi cu probleme în continuare...

De aici, importanţa cu totul deosebită a zonei denumită Mitteleuropa, grupul de ţări despre care unii analişti prognozează că se poate coagula noul proiect european, fie să se constituie ca punctul său central de rezistenţă în construirea ceea ce, cu siguranţă, va fi un nou tip de identitate a construcţiei europene.

Discuţia nu este nouă.

A început odată cu publicarea, în 1915, a cărţii MITTELEUROPA scrisă de Friedrich Naumann şi a continuat cu opera programatică Pan-Europa a lui Richard Coudehove-Kalergi din 1923, proiectul PanEuropa fiind conceput pe baza reconcilierii franco-germane. În 1928, politicianul maghiar Elmer Hantos publică Europäischer Zollverein und mitteleuropäische Wirtschaftsgemeinschaft în care, pentru prima dată, pune pe prim plan argumentul economic drept vector al unei construcţii comune, Conepe o mişcare în mai multe etape, prima fiind o regrupare a ţărilor care au apărut în urma destrămării Imperiului austro-ungar. În a doua etrapă, ar fi putut să se formeze alte grupuri regionale, cel mai important fiind un grup occidental alcătuit din Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg, alături de un bloc baltic (Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania). În etapa a treia, aceste grupări regionale ar putea fuziona pentru a forma PanEuropa. Dar nucleul central ar fi trebuit să rămână acesta, MITTELEUROPA (cu Transilvania parte componentă):

Poveşti din trecut? Absolut deloc, argumentează Gabriel Godeffroy într-un articol dedicat proiectului Hantos şi publicat în primăvara anului trecut în Bulletin de l’Institut Pierre Renouvin:

„După căderea comunismului, iniţiativele regionale est-europene, mai ales Grupul de la Visegrad, format în februarie 1991, sunt un ecou îndepărtat al ideilor lui Hantos. În mod curios, specificitatea central-europeană reapare azi în cadrul dezbaterii privind criza migratorie din UE. Cu toate acestea, azi, solidaritatea regională din Europa centrală este îndreptată împotriva funcţionării UE, cea concepută acum mai mult de 60 de ani de cele şase ţări din Europa occidentală. Datorită numărului în creştere al statelor membre, ideile regionaliste ale lui Hantos nu ar putea oare oferi o nouă sursă de inspiraţie pentru a face să funcţioneze şi să dureze Uniunea Europeană?”.

Este una dintre propunerile care se discută acum în cadrul unor negocieri extrem de delicate între marile cancelarii europene. Nimeni nu ştie încă soluţia optimă, tocmai pentru că absolut toată lumea este convinsă că schimbările trebuie să structurale, de amploare şi în profunzimea mecanismelor de funcţionare ale Uniunii Europene.

O dezbatere despre hărţi de putere şi zone de influenţă care ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad, unde deja ar fi trebuit să fim prezenţi cu propriul nostru proiect de ţară, cu propria noastră viziune structurată şi anunţată public asupra modului în care concepem viitorul construcţiei europene şi relaţia cu spaţiile strategice din interiorul sau exteriorul acesteia.

Priviţi din nou la hărţi, acolo se află definite cum nu se poate mai clar interesele perne ale tuturor celor care fac sau determină facerea jocurilor din spaţiul european. Uitaţi-vă bine în ce context am fost plasaţi, deseori deloc prietenos, pentru a realiza urgenţa unei definiri a ambiţiilor noastre în spaţiul european şi euro-atlantic. Dar şi, în aceeaşi măsură, nevoia absolută, din punctul meu de vedere, de a consolida apartenenţa noastră la aceste spaţii, statutul nostru de partener strategic real, în poziţie avansată la contactul cu zonele tuturor exploziilor din est. Şi să nu uităm niciodată că specificul hărţilor este de a fi mereu refăcute...