Norvegienii nu vor schimbare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Duminică şi luni, norvegienii au mers la urne pentru a-i desemna pe cei 169 de parlamentari din Storting. Mandatele vor fi împărţite între nouă partide, cu unul mai mult decât în prezent. Identitatea acestor partide e clar conturată, aşa cum a vădit-o şi dezbaterea electorală din ultimele săptămâni.

Cel mai puternic partid – de nouă decenii încoace! – este cel laburist, adept al unui stat social care să fie alimentat din taxe mari. În campania de acum, liderul formaţiunii, Jonas Gahr Støre, nu s-a sfiit să susţină reintroducerea unor taxe tăiate de guvernul precedent, dirijat de Erna Solberg. Laburiştii ar mai dori, de asemenea, ca uriaşul fond suveran norvegian (940 de miliarde de dolari!) să nu mai fie folosit pentru a acoperi deficite bugetare.

În aceeaşi zonă a spectrului politic mai sunt centriştii, stânga socialistă, ecologiştii şi marxiştii. Primii sunt, ca şi în alte ţări nordice, o formaţiune agrariană, înrădăcinată în lumea rurală şi, de aceea, favorabilă unor subvenţii consistente pentru fermieri. Stânga socialistă e recunoscută pentru opoziţia sa nu doar faţă de Uniunea Europeană, ci şi faţă de NATO. Aşa cum se ştie, Norvegia nu e membră a UE, dar e un aliat important în alianţa nord-atlantică, condusă azi chiar de un norvegian, Jens Stoltenberg, premier laburist în două rânduri. Verzii sunt radicali: au propus ca, în maximum 15 ani, exploatarea petrolului – principala resursă a ţării – să fie oprită. Şi mai la stânga, până acum în afara Parlamentului, sunt marxiştii care vor ca ziua de lucru să aibă 6 ore, iar relaţia Norvegiei cu UE, în cadrul EFTA şi EEA, să fie renegociată.

De partea cealaltă, avem aşa-numita „coaliţie burgheză”, formată în jurul conservatorilor din Høyre. Aceştia s-au lăudat în campanie cu rezultatele bune ale guvernului condus de lidera formaţiunii lor, Erna Solberg: şomaj de doar 4,3% şi creştere economică, în prima parte a acestui an, de 1,6%, fără a lua în seamă resursele din petrol. În campanie, Solberg a vorbit mult despre îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale şi educaţionale, ca şi despre nevoia digitalizării administraţiei publice. Ea a  reacţionat şi la criticile laburiştilor, susţinând că, pentru acoperirea unor eventuale deficite, trebuie recurs în continuare la resursele din fondul suveran, dar menţinând o limită de 3% din totalul acestuia.

Tot la dreapta se situează şi Partidul Progresului, care are viziuni libertariene în economie şi se opune găzduirii imigranţilor, motiv pentru care a fost descris de către stângişti drept populist. Parte a coaliţiei burgheze, creştin-democraţii sunt împotriva avortului şi a căsătoriilor gay. La rândul lor, liberalii, cel mai vechi partid norvegian (creat în 1884), sunt membri ai Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), deşi se opun aderării ţării la UE.

Rezultatul alegerilor încheiate acum două zile era anticipat de sondaje: exceptând intrarea marxiştilor în Storting, norvegienii au confirmat situaţia de la scrutinul precedent. Laburiştii rămân partidul cel mai mare, dar coaliţia burgheză are 88 de mandate, cu şapte mai multe decât stânga. Vocea alegătorilor a fost clară: norvegienii nu vor schimbare.

E foarte probabil ca la Oslo să avem – la fel ca în ultimii 4 ani şi, de altfel, ca în majoritatea perioadei postbelice –, un guvern minoritar. Aceasta e o parte a culturii politice norvegiene. În 2013, Soberg a format şi ea un astfel de cabinet, cu miniştri din două partide – Høyre şi Partidul Progresului –, beneficiind de sprijin parlamentar din partea creştin-democraţilor şi a liberalilor. În acest moment, se întrevede o configuraţie similară, dar e prea devreme ca să ştim detaliile guvernării viitoare.

Voi nota, la final, două lucruri. Mai întâi, faptul că - la fel ca în alegerile recente din Olanda şi din Franţa -, şi în Norvegia securitatea scrutinului a fost întărită, de teamă că alegerile ar putea fi falsificate de hackeri străini. Al doilea lucru e cu adevărat special: în Norvegia, înregistrarea unui partid nu e condiţie obligatorie pentru depunerea de candidaturi, dar dacă eşti înregistrat, ai nevoie de doar două semnături pentru a intra în competiţie, în caz contrar fiind nevoie de 500. Comparaţi cu cifrele de la noi sau din fostele republici sovietice şi veţi înţelege în ce fel libertatea şi încrederea pot juca un rol la fel de important în politică.      

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite