Noile construcţii de putere din Europa: cu noi, fără noi

FOTO Getty Images

În timp ce scena noastră politică rămâne, parcă programatic, auto-blocată la nivelul unei intense şi destructive bătălie în care se cheltuiesc toate energiile imaginabile, Europa se restructurează cu o viteză extraordinar de mare.

Apar noi lideri carismatici, inteligenţi şi şcoliţi în ale politicii, se reconfigurează alianţe, se reiau şi se actualizează proiecte de cooperare regională, se încearcă poziţionări din ce în ce mai precise în raport cu interesele şi viziunile naţionale pe termen lung. Presiunea externă este enormă, apoi cea internă pare a fi la punctul critic pe măsură ce ne apropiem de momentul în care motorul franco-german va prezenta proiectul privind o Europă cu mult mai integrată, cu structuri mai coezive şi imaginate a fi comune şi eficiente.

Problema este că, chiar faţă de ce aveam în urmă cu câteva luni, a crescut numărul ameninţărilor care, rând pe rând, s-au transformat în elemente clare de vulnerabilitate şi, în funcţie de ele, acum se aduc noi corecturi planurilor existente.

Prima mare ameninţare vine din cumularea incertitudinilor privind sensul deciziilor luate de Trump şi efectele directe ale acestora, în imediat, asupra structurilor de referinţă ale relaţiilor internaţionale în general şi, implicit, ale relaţionărilor UE cu spaţiul său proxim. Dacă deciziile Administraţiei americane de a ieşi din Acordul de la Paris asupra climatului, din Tratatul de liber schimb transpacific sau din UNESCO au fost percepute ca mişcări cu efecte pe termen mediu şi lung în raport cu care UE ar putea avea timpul să producă propria sa strategie de răspuns, nu aşa stau lucrurile în cazul ameninţării de retragere iminentă a SUA din Tratatul nuclear cu Iranul. Urmarea unei asemenea decizii ar fi uşor de anticipat, adică reapariţia unei situaţii preconflictuale extrem de grave şi care să se dezvolte ulterior, cu foarte mare viteză, în întreg Orientul Apropiat. Acolo unde, chiar în acest moment, a intrat în fază activă şi extrem de dură un alt război, acela al irakienilor, turcilor şi sirienilor împotriva kurzilor, imediat după referendumul acestora de declarare a independenţei.

Caz în care UE s-ar vedea confruntată cu spectrul unei foarte posibile migraţii de ordinul a zeci de milioane de persoane, ştiind foarte bine că mijloacele de care dispune acum sunt şi aşa suprasolicitate, insuficiente şi inapte de a face faţă unei creşteri subite a numărului de migranţi ilegali şi solicitanţi de azil. Situaţia este şi mai delicată cu cât, din nou, UE se vede fiind la mâna Turciei, singura stavilă posibilă în faţa unui exod din mai multe ţări din Orientul Apropiat. Aşa este, dar oare mai vrea Turcias să accepte acest rol fără o contra-partidă garantată în termeni solemni, şi cu un calendar precis din partea UE privind obţinerea statutului său de membru? Întrebarea devine şi mai dificilă în momentul în care ameninţarea unei migraţii ilegale venită din est se va combina cu o creştere deja anunţată a celei ce vine pe Mediterana centrală, acolo pe unde tranzitează cei care încearcă să plece nu numai din Maghreb sau din Africa neagră, dar şi foarte mulţi dintre „luptătorii străini“ care au părăsit Siria după căderea poziţiilor de acolo ale Statului Islamic.

A doua ameninţare este cea tradiţională, la graniţele de est, acolo unde continuă din plin starea de tensiune deschisă cu Federaţia Rusă în contextul în care Ucraina este în continuare o problemă nerezolvată şi cu foarte puţine şanse de soluţionare în viitorul apropiat, şansele reale fiind să vedem înţepenindu-se în zonă un nou „conflict îngheţat“ care să se adauge dilemei transnistrene. Totul punând un mare semn de întrebare asupra a ceea ce mai poate însemna valoarea proiectului Parteneriatului Estic, de facto anesteziat, diluat şi desubstanţiat treptat de acţiunea de succes a Moscovei.

A treia ameninţare este una legată de calendarul propriu impus pentru implementarea viitorului proiect european. Căci este absolut limpede că, oricât de mare ar fi bunăvoinţa autorilor şi elanul unora dintre Statele Membre care vor dori să se ataşeze corpului prinipal de iniţiative comune, tot va fi necesară o perioadă de adaptare, inclusiv una de armonizare legislativă şi de intrare în funcţie a noilor agenţii europene de reglementare şi control. Urmează, deci, previzibil, un gol de putere, nu foarte lung, pesemne doar până în momentul alegerilor europene, atunci când mulţi speră la o reînnoire structurală a echipelor de reprezentare naţională (europarlamentarii), dar şi a conducerilor instituţiilor europene. Între timp, alte negocieri şi repoziţionări.

Perspectivă în care, acum, se produc mutaţii interne în jocurile de putere pentru a se reconfigura spaţiile bulversate de ieşirea din peisaj a Marii Britanii, fenomen considerat benefic de cei care argumentează de mult timp că unitatea europeană reală a fost minată conştient şi semnificativ de britanicii dornici să-şi păstreze doar privilegiile şi puterea de influenţă şi blocând constant ce nu era în interesul lor direct. În consecinţă, ceea ce vedem acum, este începerea unei mişcări de concentrare a energiilor care se polarizează înspre motorul franco-german alături de care, cel mai probabil, se vor afla statele care aparţin în mod tradiţional nucleului dur, adică cele din Benelux, Italia şi Spania (acum cu un semn de întrebare legat de evoluţia şi urmările crizei din Catalonia).

Dar mai există o mişcare internă, extrem de interesantă, cea care ar propune coeziunea liniilor de acţiune majore ale Grupului de la Vişegrad cu cele ale Austriei conduse acum de foarte tânărul şi carismaticul ei Cancelar a cărui platformă de acţiune o întâlneşte pe cea a liderilor din V4 în sectorul esenţial al luptei împotriva migraţiei ilegale. Să ne amintim că el a mers chiar cu mult mai departe susţinând, pe vremea când era ministru de externe, nu numai blocarea etanşă a rutei balcanice, ci şi pe cea din Medieterana centrală şi formarea unor tabere de azilanţi în diferite ţări africane. Foarte posibil ca, pe termen scurt, să vedem un joc politic foarte interesant cu Austia agreată ca „leading country“ şi care, într-un anume fel, să preia tradiţii mai vechi şi să aducă la lumină o nouă formulă de Mitteleuropa, desigur parte integrantă a UE, dar lucrând şi pe formule de cooperare separate, pe proiecte regionale specifice. Cu Germania intrând în joc ca element de conexare major cu nucleul central.

Iată o hartă a „Europei Centrale“. Uitaţi-vă cu mare interes ce regiune din România se consideră că ar face parte din această zonă pe baza „criteriilor culturale“

Există şi o discuţie privind o variantă a planului, una mai extinsă, „Iniţiativa celor 3 mări“ din care facem şi noi parte, cu un Summit anul viitor la Bucureşti. Cu un avantaj dat de o cooperare economică extinsă, dar, cum se vede, fără participarea Germaniei, ceea ce ar putea lăsa impresia unui club regional al ţărilor din cercul al doilea de putere, alinierea lor sugerând crearea unui front de rezistenţă economică suprapus (de altfel foarte necesar lucru) celui creat acum de NATO pentru apărarea flancului său estic.

Noi unde vom fi?

Exact acolo unde ne vom putea lega de proiectele majore ale noii construcţii. Răspunsul, dacă va avea cineva timp să-l dea de la Bucureşti, va trebui să nu fie doar de declaraţie politică, ci bazat pe demonstraţia a ceea ce se poate face cu adevărat. Acea Europă a marilor proiecte se va realiza în logica marilor proiecte conexiunile la nivel de reţele strategice, cu deosebire cele de infrastructură (noi ştiin că, şi acum, „Europa“ autostrăzilor se termină brutal la graniţa de vest a României), dar şi în domeniul energetic, al comunicaţiilor, cu nivelul de competitivitate demonstrat de sistemele de învăţământ, sănătate etc. Veţi vedea, se va pune pe masă un set de opţiuni, cele prin care „nucleul dur“ va dori să avanseze foarte rapid, INDIFERENT de ce vor să facă alţii, listă transmisă de mai mult timp şi către Bucureşti.

Avem un răspuns? Dacă nu, rămânem cu hărţile, cu bunele intenţii şi cam pe-afară.