Aşa ar fi fost normal să se întâmple numai că nu va fi aşa, iar şefii de state şi de guverne, pentru prima oară de după ceva timp, ştiu că, de vineri, schimbarea care se desenează la orizont este atât de enormă încât, cu siguranţă, va afecta profund toate pieţele lumii şi, într-un mod cum se poate mai brutal, va pune UE în centrul unor raţionamente urgente de securitate. În acelaşi timp, silindu-i să facă ceea ce urăsc cel mai mult: să ia decizii sub presiune, decizii urgente şi care privesc pieţe, contracte şi poveşti naţionale de supravieţuire, asta în cazul în care UE nu va putea să aibă o poziţie comună.

Totul a început cu aceste mesaje ale Preşedintelui Trump:

Dacă ceea ce spune Donald Trump se va şi întâmpla în realitate vom şti astă-seară, când se vor cunoaşte rezultatele ultimei medieri posibile, ocazionată de vizita la Washington a unei delegaţii chineze de nivel înalt. Poate se reuşeşte ceva, dar, în caz contrar, efectele măririi taxelor de la 10% la 25% vor fi dramatice în relaţiile economice chino-americane şi vor introduce dezastrul pe pieţele internaţionale, afectând serios economiile ţările care au o expunere comercială faţă de China dar şi bursele americane, mai ales în ce priveşte valorile companiilor care produc o mare parte a componentelor produselor lor finale în China, Apple spre exemplu.

În paralel, de la Washington mai soseşte un mesaj care produce îngrijorare, dacă nu chiar panică: e vorba despre confirmarea oficială dată de J. Bolton, consilierul lui Trump pe securitate naţională, a semnificaţiei exacte a trimiterii urgente în Mediterana a grupului de atac condus de portavionul Abraham Lincoln plus escadrile suplimentare de bombardiere B-52 către comandamentul american din Orientul Apropiat, „mesaj clar“ adresat Iranului că vor exista consecinţe imediate la orice atac asupra forţelor SUA sau aliaţilor săi, asta în condiţiile în care surse din serviciile de informaţii militare descriu deja ceea ce este prezentat drept un plan de atac al saudiţilor împotriva Teheranului. Totul într-un context general înnegurat de norii unei profunde frustrări personale pentru liderul de la Washington care, rând pe rând, a înregistrat „problema Kim“, afront fără precedent venit de la Phenian din partea prietenului său nord-coreean care a arătat că puţin îi pasă de poziţiile, presiunile şi ofertele americane. În plus, pe plan politico-militar, la asta s-a adăugat eşecul realmente umilitor din Venezuela.

De parcă toate astea nu erau suficiente, Iranul a anunţat azi, ca răspuns la sancţiunile americane, că se retrage parţial de la respectarea obligaţiilor asumate prin Tratatul semnat în 2015 (Tratat din care SUA s-au retras unilateral prin decizia Preşedintelui Trump): nu va mai accepta limitarea cantităţilor de apă grea şi uraniu îmbogăţit pe care le deţine.

Avem deci toate vulnerabilităţile ultimilor ani reunite în pachetul pe care-l poate activa oricând comanda supremă de la Washington. O va face? Dacă da, aşa cum sună tot mai multe analize militare, ce impact va fi asupra statelor membre UE? Unul direct şi nemijlocit deoarece nu există economie europeană care să nu fie afectată de dublul sistem de sancţiuni americane, căci Trump va introduce suprataxare pentru produsele chinezeşti dar are şi aceeaşi problemă la orizont şi cu economiile din UE, toată lumea având expuneri ridicate reciproce şi faţă de gigantul chinez. În plus, chiar dacă, cel puţin până în acest moment, marile sancţiuni americane împotriva Iranului nu au avut efectul distrugător promis, dar asta se datorează şi găselniţei europenilor, care au instituit sistemul de troc prin care Iranul poate totuşi vinde produse şi achiziţiona necesarul imediat, netrecând prin circuitele financiare de transfer bancar controlate de SUA. Dar, se întreabă foarte multe surse de la Bruxelles, cât va putea rezista relaţia economică transatlantică sub o asemenea presiune?

Cum să meditezi în linişte la proiectul european cu detaşare filosofică atunci când, pe alte canale, au început deja să circule ceva mesaje neplăcute privind nevoia de a alege dacă situaţia conflictuală va ajunge în apropierea punctului de explozie? Iar dilema asta mai are o dimensiune: în oricare dintre situaţiile descrise anterior, piaţa europeană, pentru a nu suferi pierderi majore, va trebui să facă nişte compromisuri. Cu cine?

Depinde de rezultatul alegerilor din 26 mai pentru că răspunsul respectiv va fi în primul rând important pentru iniţierea unei strategii politice. Fie în sens reducţionist, super-protecţionist şi aliniindu-se politicii Trump fără niciun fel de obiecţie, precondiţie sau murmur de protest. Fie în ritm rapid şi operând ceva concesii pe chestiuni de drepturile omului, valori fundamentale, etc. deschizând oportunităţile necesare (însoţite de legislaţia specifică atunci când este cazul) pentru cooperare cu marile pieţe restante: Africa, America Latină şi, chiar dacă unora li se pare o periculoasă blasfemie, cu ţările Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, în principal cu trio-ul China, Rusia şi India.

Este posibil să existe timpul ca această adaptare a pieţelor europene să se poată face mai lent, adică în toamnă, atunci când devin operaţionale structurile instituţiilor europene. Dar, din nefericire, s-ar putea să nu existe atâta timp şi din această cauză se strofoacă acum negociatorii profesionişti care au rolul de a da un tablou de bord cât mai exact asupra opţiunilor reale ale statelor membre. Just in case.

Acesta este jocul profund şi, după cum poate observaţi, are acum dezvoltări fulgerătoare. Între timp, mâine, veţi auzi citită Declaraţia Solemnă în care participanţii îşi promit să colaboreze exemplar pentru binele popoarelor lor în Europa ideală a tuturor visurilor. Iar noi rămânem cu ai noştri. Poate doar cu ei.