Adică un stat care are la dispoziţie forţe nucleare şi, mai înainte şi mai presus de toate, având şi calitatea de membru permanent al Consiliului de Securitate, nucleul central al structurii constituite de învingătorii din cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a garanta pacea viitoare a lumii.

Numai că vorbele s-au spus, iar Emmanuel Macron – căci el este eroul evenimnentului de azi - îşi asumă acum responsabilitatea unui imens şoc politic viitor, cu consecinţe care nici măcar nu pot fi estimate în acest moment, punând sub semnul întrebării înseşi fundamentele NATO în momentul în care afirmă că „acum trebuie să clarificăm finalităţile strategice ale NATO“. Profund şocant, căci, nu-i aşa, ca şi dvs, credeam că aceste fundamente strategice ar fi cumva clare, fiind expuse în Tratatul de la Washington, iar adaptările conceptuale au fost făcute, succesiv, prin ceea ce s-a hotărât în comun la Summiturile în care se defineau trăsăturile şi responsabilităţile noi ale Alianţei în funcţie de schimbările geo-politice. Dar “finalităţile strategice” erau aceleaşi deoarece acestea au părut a fi într-atât de valoroase, încât să convingă statele care au aderat rând pe rând la Alianţă, inclusiv România. Dacă se schimbă finalităţile parteneriatului strategic fundamental din spaţiul euro-atlantic, ce mai rămâne din Tratat? Iar dacă lucrurile stau aşa de grav, se pune oare problema unei mutaţii generale la nivel de sistem, adică înspre unul cu noi finalităţi strategice?

Este absolut necesar ca o schimbare profundă să aibă loc, argumentează Macron în interviul dat pentru The Economist, deoarece “nu există niciun fel de coordonare a deciziei strategice a SUA cu partenerii din NATO şi asistăm acum la o agresiune întreprinsă de Turcia, ţară membră NATO, într-o zonă în care interesele noastre sunt în joc, fără coordonare...ceea ce se petrece reprezintă o problemă enormă pentru NATO”.

Dar problemele acestea din teren, absolut evidente, sunt într-atât de grave, în sine, încât să justifice un atac la fundamentele NATO? De fapt, pe fond, despre ce este vorba?

Despre două lucruri esenţiale. Într-adevăr fundamentale deoarece definesc, pot defini, vor defini cu siguranţă modul în care se va orienta construcţia noului mediu de securitate în Europa şi în lume.

Este vorba despre trei vectori.

Primul, evident, desenat în linii din ce în ce mai tensionate, priveşte relaţia extrem de sinuoasă şi complicată a SUA cu Europa odată cu deciziile politice şi militare ale lui Donald Trump cu filosofia sa izolaţionistă şi extrem de impredictibilă. Pe acest spaţiu atacă Macron: “Pentru Preşedintele Trump – respect acest lucru –pune problema NATO ca un proiect comercial. Din punctul său de vedere, este un proiect în cadrul căruia SUA asigură o formă de umbrelă geo-politică dar, în contra-partidă, trebuie să existe o exclusivitate comercială, este un motiv să se cumpere mărfuri americane. Numai că Franţa nu a semnat pentru aşa ceva”. În termenii moralei absolute, aşa este, nimeni nu a semnat pentru asemenea condiţionări, dar, cel puţin până acum, aşa s-au petrecut lucrurile şi totul se explică prin recursul la real politik. Dacă e vorba acum de alte criterii, atunci să se spună în clar şi fiecare îi va ordona setul de jucării disponibile şi va vedea dacă, da sau nu, se poate detaşa (şi pe cât timp) de umbrela de securitate americană.

Al doilea vector îl reprezintă identitatea de securitate şi apărare a unei Europe care “de 70 de ani, a reuşit un mic miracol geopolitic, istoric, civilizaţional: o ecuaţie politică fără hegemonie care permite pacea....dar există acum câteva fenomene care ne conduc pe marginea prăpastiei...Europa a uitat că reprezintă o comunitate şi urmează să dispară dacă nu va gândi ca o putere mondială”. Asta, evident, prin identificarea unui parcurs rapid care să- permită să capete autonomia strategică şi capacităţile necesare pe plan militar”.

Al treilea vector înseamnă reafirmarea, din nou, a nevoii ‘de a deschide un dialog stretegic cu Rusia – fără niciun fel de naivitate şi care va cere timp”. Macron a mai spus acest lucru, numai că acum, în acest context, lucrurile sună foarte grav pentru că este imposibil să nu faci legătura cu o posibilă schimbare a finalităţilor strategice ale Alianţei. Şi asta în contextul în care vă reamintesc faptul că Franţa s-a opus deschiderii negocierilor de aderare la UE cu Albania şi Macedonia de Nord,  argumentând că trebuie un răgaz pentru a măsura corect gradul real de pregătire al ţărilor candidate.

Cam multe şi dese schimbări de joc profund ca să nu însemne nimic, mai ales că americanii se concentrează acum la limitarea pierderilor provocate de scandalul Trump/impeachment cu dezvăluirile sordide despre folosirea diplomaţiei şi resurselor publice pentru vânătoarea de adversari politici. În acest context, atacul devastator al lui Macron va reuşi să zguduie Alianţa. În ce măsură? Vom şti curând, după Summitul de la Londra al NATO, prilej cu care multe vor fi spuse şi ranchiunile păstrate în diverse memorii ar putea să iasă brusc la siprafaţă. Dar, cu toate acestea, încă nu cred într-o lovitură mortală.

Dar sunt convins că trebuie să avem pregătite strategii de răspuns la diferitele nivele de intensitate ale unei crize între aliaţi şi în care diverse sirene vor începe să cânte melodii pe cât de ademenitoare, pe atât de mortale. Trebuie să ştim unde ne este interesul şi să vedem dacă nu cumva, cum spun unele surse, aranjamentele ar fi fost deja făcute, revenindu-se la marile angajamente luate odată în Malta privind reechilibrarea lumii după ce avea să cadă comunismul. Dacă cumva ar fi adevărat, atunci da, se vor rescrie multe dintre finalităţile strategice ale organizaţiilor apărute după Căderea Cortinei de Fier.

De ce a apărut acum această discuţie?

Aici am un răspuns: a trecut generaţia necesară, răstimpul de 30 de ani, bucla se încheie şi lupii tineri simt miros de sânge şi ies la vânătoare.