Moştenirea Angelei Merkel: puterea blândă a pragmatismului într-o eră a populismului

Dacă există ceva care să constituie moştenirea Angelei Merkel este faptul de a fi fost custode al ordinii liberale, scrie The Conversation. Angela Dorthea Merkel, născută Kastler, este în primul rând un politician pragmatic în privinţa afacerilor externe.

Spre deosebire de predecesorii săi, creştin-democratul Helmut Kohl (1982-98) şi social-democratul Gerhard Schröder (1998-2005), care au rămas în memorie prin prisma politicilor interne, Merkel s-a remarcat în domeniul politicii externe. Kohl a condus reunificarea Germaniei, în timp ce Schröder a reformat statul bunăstării sociale. Moştenirea lui Merkel are însă o amploare internaţională, scrie Matt Qvortrup în The Conversation.

Merkel a apelat la intervenţia statului la scară masivă pentru a salva economia lumii după prăbuşirea fnanciară din 2008. A recurs la politici anti-austeritate pentru a salva moneda euro. Acţiunile ei au fost întotdeauna ghidate de pragmatism.

„Vreau atâta economie de piaţă cât este posibil alături de intervenţie din partea statului atâta cât se dovedeşte necesară”, a spus ei autorului articoului din The Conversation, Matt Qvortrup de la Conventry University.

La observaţia că asta aduce aminte de politica socialistă, a zâmbit şi a ridicat din umeri: „Da, şi ce dacă, atâta vreme cât funcţionează”.

Accentul pe lucrurile care merg (funktioneren în germană) este mantra sa în aproape tot ce face. De altfel poate nu există un politician mai apropiat de politica bazată pe dovezi. Ca om de ştiinţă cu un doctorat în fizică cuantică, iese în evidenţă într-o ţară unde cei mai mulţi oameni din politică sunt ori avocaţi ori economişti.

Pentru biroul ei  executiv (Kanzleramt) l-a ales pe Helge Braun, medic de profesie, pentru că voia un om care să aibă o înclinaţie de a judeca pe baza faptelor. S-a dovedit o alegere inspirată -  interesul său special în bolile infecţioase şi un sistem sanitar bine pus la punct au făcut ca Germania să aibă o pregătire avansată faţă de alte ţări când a lovit pandemia de COVID-19.

Preferinţa ei pentru fapte şi dovezi i-a atras caracterizarea de „maestră a procrastinării”. Spre deosebire de buna parte a liderilor lumii care sunt „oameni de acţiune” şi care explodează în faţa unei crize, Merkel insistă să-şi facă temele, o analiză a faptelor, şi abia apoi, poate chiar în ultimul moment, să ia o decizie. Germanii chiar au inventat un verb pentru această rutină şi anume „a merkeli” - a cumpăni o decizie înainte de a trece la acţiune.

„Acum a rămas singură”, i-a mărturisit fostul preşedinte american Barack Obama conslierului său după întrevederea abia încheiată cu cancelarul Angela Merkel, undeva la sfârşitul lui noiembrie 2016. 

Obama a discutat trei ore singur cu Merkel la hotelul Adelon din Berlin. Donald Trump tocmai fusese ales cel al 45-lea preşedinte al SUA, iar Obama era îngrijorat în privinţa seriozităţii succesorului său. În opinia lui, cancelarul german era singurul lider care mai putea ţine în viaţă ordinea mondială în contextul în care America îşi pierdea raţiunea geopolitică.

Dar îngrijorarea cea mare a lui Obama era faptul că Merkel luase decizia să nu mai candideze la un nou mandat. Obama venise la Berlin s-o determine să se răzgândească, ceea ce a şi reuşit. Astfel Merkel s-a lăsat convinsă că are datoria de a duce mai departe ştacheta liberalismului internaţionalist, a liberului schimb şi democraţiei.

„Am observat o lacrimă în colţul ochiului când am plecat”, a povestit ulterior Ben Rhodes , scriitorul discursurilor lui Obama, potrivit unei evocări a întâlnirii dintre cei doi de către redactoorul-şef al publicaţiei „Die Welt”. În următorii patru ani, Merkel a fost cea care a depus eforturi de a salva Acordul Climatic de la Paris, dar şi cea care a menţinut presiunea geopolitică asupra lui Vladimir Putin acolo unde Trump făcea contrariul.

Nu avem nevoie de un alt erou

O viziune populară susţine că în istoria lumii apar indivizi excepţionali şi ar exista tentaţia de a o încadra şi pe Merkel în rândurile lor. În acest sens ar trebui remarcat faptul că, în lipsa lui Merkel, soarta economiei lumii, a monedei euro şi a un milion de refugiaţi cărora li s-a permis intrarea în Germania în timpul crizei migranţilor ar fi fost poate cu totul alta. Totuşi, succesul său în calitate de politican nu se datorează nici inţelepciunii, nici vreunui simţ profetic. Dacă a avut rezultate, acestea au fost urmarea disponibilităţii la cooperare şi a găsirii unui teren comun.

Într-o vreme în care nenumăraţi bărbaţi influenţi ai lumii caută să-şi atribuie puteri dictatoriale, ar trebui să dea de gândit faptul că unul din cei mai de succes politicieni dintr-o democraţie, în ultimele decenii, e o femeie care şi-a pus încrederea în puterea consensului. Merkel e o mărturie a faptului că politica ar trebui să se bazeze pe rezolvarea de problemelor, nu pe câştigarea disputelor.

„Pe cine suni când vrei să iei legătura cu Europa?” a întrebat fostul secretar de stat american Henry Kissinger. În ultimii 16 ani acea persoană a fost Angela Merkel, iar absenţa ei va fi resimţită. Chiar dacă nimeni nu-i va prelua rolul, indiferent cine va fi succesorul ei, va fi acea persoană de legătură cu Europa, pentru că Germania, prin prisma mărimii ei, este purtătoarea ei de cuvânt.

Faptul că Obama voia ca Merkel să rămână în cursul a ceea ce prevedea a fi o perioadă haotică sub conducerea lui Trump nu se datora doar abilităţilor ei remarcabile, ci era un semn al autorităţii Germaniei care întruchipa puterea Europei.

Adevărul brut este determinarea politicii internaţionale de către instituţii şi reguli stabilite mai degrabă decât de indivizii de la conducere. Moştenirea lui Merkel nu constă atât de mult în faptele ei cât în vigoarea cu care a apărat ordinea internaţională bazată pe reguli, conchide Matt Qvortrup.