De aici încolo, ar trebui să facem însă efortul de a vedea această ştire din toate unghiurile ei. Mai ales că retorica din jurul acestei întâmplări îngrozitoare este de natură să schimbe Europa aşa cum o ştim. Este de natură să ridice noi garduri, să repună în funcţiune graniţe şi apoi să cureţe Europa de alogeni. Şi atunci va trebui să vedem ce urmează să ni se întâmple nouă.

Aşadar ce spun faptele despre noaptea de 31 decembrie?

Într-adevăr, în faţa gării din Kӧln s-au adunat 1.000 de bărbaţi. Din rândurile lor au pornit atacatorii. Sunt depuse 90 de plângeri la Poliţie. Aceasta spune că majoritatea atacurilor au fost tâlhării şi că agresiunile sexuale au mascat aceste atacuri.

Potrivit Poliţiei, bărbaţii adunaţi în faţa gării sunt bărbaţi din zona Africii de Nord, nu din Orientul Apropiat. Tot Poliţia spune că e vorba de grupuri organizate, aflate în atenţia sa de câteva luni. Sunt suspectate 40 de persoane, cu legături între ele. O parte dintre ei sunt vechi clienţi ai Poliţiei. Iar până la această oră nu există dovezi care să arate că faptele au fost săvârşite de persoane cu cereri de azil.

De altfel, Kӧlnul are o problemă de infracţionalitate uriaşă. Nu mai puţin de 12.000 de infracţiuni în fiecare an, un număr aproape dublu faţă de anul 2007. Această chestiune este una pe care Poliţia germană nu o mai poate stăpâni. Aveţi aici o sinteză foarte bună a informaţiilor existente.

Aşadar, faptele există, dar în privinţa autorilor se face o confuzie voită.

Confuzia pleacă chiar din Germania, nu este musai una românească. Dreapta extremă din Germania deja a cerut măsuri împotriva imigranţilor. Şi chiar voci din C.D.U. (partidul de guvernământ) îi spun doamnei Merkel că trebuie să meargă mai departe în chestiunea imigranţilor. Întâi ar fi vorba de regândire a sistemului social, dar sunt din ce în ce mai dese vocile care vorbesc de nevoia graniţelor, controalelor şi gardurilor.

De fapt, centrul problemei s-a schimbat. Măcar trei copii au murit în ultimele ore în bărcile care vin din Turcia, dar o împrejurare ca asta nu mai face ştiri demult.

În schimb, după zeci de ani de liberă trecere, Danemarca şi Suedia au ajuns să-şi controleze cetăţenii care le trec graniţele, mulţi dintre ei lucrători în statul vecin. Iar controalele dintre Danemarca şi Germania au devenit o banalitate.

Iar aici este lucrul la care trebuie să fim noi atenţi. Retorica antirefugiaţi pare mai puternică decât soluţiile reale la această criză. Iar ea va duce la câteva lucruri simple: graniţe, garduri, controale, încetinirea fluxurilor de imigranţi. Agresată de o astfel de retorică, Europa va încerca să se apere la modul cel mai simplu: comportându-se ca o cetate sub asediu. O să avem la putere grupări radicale, sau acestea o să-şi impună agenda.

Pas cu pas, retorica antirefugiaţi, va deveni una anti-imigraţie. Să nu vă mire dacă Schengen nu va mai exista, să nu vă mire suplimentarea măsurilor de securitate şi să nu vă mire dacă cineva va cere vize. Şi unde o să fim noi atunci? De care parte a gardului o să ne plasăm? O să vă placă dacă România o să rămână în afară şi tratată la un loc cu refugiaţii?

Deocamdată, mi-e clar că la Bucureşti nu avem o voce sau o gândire care să vadă acest pericol. Dimpotrivă, România se înscrie vârtos în corul radicalilor. Guvernul şi Preşedinţia au acceptat cu jumătate de gură şi jumătate de măsură cotele de refugiaţi. Nu ştim dacă a ajuns vreunul aici şi nici cum vor fi selectaţi. PSD nu are o opinie în chestiune, darămite una care să ţină de stânga europeană. Iar Traian Băsescu a devenit cea mai aplicată şi coerentă voce împotriva refugiaţilor, calibrându-şi în fapt discursul pentru o nouă construcţie politică. Numai deunăzi Traian Băsescu spunea: „Ce am văzut la Kӧln s-a petrecut şi în alte oraşe unde sunt refugiaţi islamişti din statele musulmane (…) am convingerea că diferenţele culturale vor face extrem de grea convieţuirea unui număr atât de mare de islamişti cu populaţia creştină de pe continentul european”. Şi apoi îndeamnă la respingerea cotelor.

De altfel, spaţiul public românesc pare dominat de retorica împotriva refugiaţilor. Şi mi-e teamă că, dacă dincolo de spaime nu găsim o soluţie comună, concretă şi coerentă, o să facem din nou coadă pe la ambasade.