Microbul, punct comun între fotbal şi politică

Sunt zile, din ce în ce mai des, în care-mi spun că aş vrea foarte mult să fiu jurnalist sportiv. Nu pentru că subiectele europene sau geopolitice, culturale ar fi plictisitoare sau dezamăgitoare, ci pentru că, parcă, subiectele legate de sport, sporturile care îmi plac - fotbal, nataţie, tenis, patinaj, ski, rugby, gimnastică, handbal - produc mai multă satisfacţie în materie de.... muncă nefăcută inutil.

Cui îi place rolul lui Sisif? Cui îi place ca munca pe care o face să nu aibă prea multă finalitate? Dincolo de a fi o plângere asupra propriei persoane, cerând sprijinul unor prieteni ca Vlad Mixich, Luca Niculescu, Mircea Vasilescu, Sandra Pralong, Petre Munteanu, iertare dacă mai uit nume - toţi ziarişti care s-au trezit cred de câteva ori în viaţă cu întrebarea "ceea ce fac, e util, schimbă ceva, e citit?" - pot să afirm că, din foarte multe puncte de vedere, atât a fi ziarist român sau francez, sau european, ţine astăzi de o atitudine donquijotescă.

Aproape o luptă cu morile de vânt. Baronii, de exemplu, în România, au în continuare simpatia unei părţi interesante din electorat, pentru că aşa e lumea, articolele şi campania de presă duse pe diverse subiecte nu au schimbat fundamental nimic, justiţia înaintează, cert, spre un punct dorit, dar greu şi cu multe lovituri sub centură, iar actuala campanie pentru alegerile prezidenţiale, ei bine, lipseşte cu desăvârşire. La câteva luni de la alegerile din noiembrie nu se ştie decât că, foarte cartezian, nu se ştie nimic, nu suntem siguri de nimic, deci vor exista din nou alegeri caracterizate de ignoranţă şi ranchiună: ignoranţa în materie de "catindaţi", ranchiuna faţă de ceea ce reprezintă Traian Băsescu (vezi articolul foarte bun semnat de Melania Cincea). Un destin, în esenţă, foarte sarkozyan: omul acesta nu va fi lăsat în pace nici în mormânt, cred.

Altfel, la dimensiuni europene, toamna va fi fierbinte, excitantă chiar, dar va fi marcată din nou de o anumită viziune a ochelarilor de cal: Scoţia se va pronunţa pentru independenţă în 18 septembrie, Catalonia va organiza un alt referendum în 9 noiembrie, comisarii europeni tot nu se vor fi ştiut, şi nu ştiu ce mă face să cred că mama Rusia va fi tot pe cale să-şi amestece borşul în Ucraina. Alegerile din Moldova, tot în noiembrie, nu sunt nici ele liniştitoare, chiar dacă validarea acordului de asociere, deja!, este o veste minunată: sentimentele pro-europene nu vor fi subiect de şantaj electoral. Dar în fine, rămân comuniştii şi toate ideologiile lor, plus găgăuzii şi transnistrenii...

Iată de ce, într-un moment în care UE tot nu are o cale bine definită, în care imigranţii continuă să se înece la malul Tărâmului Promis, în care tot nu ne-am decis pentru o federalizare sau o regionalizare, pentru a arunca în aer Schengenul şi zona euro, în a face din acest talme-balmeş european cu adevărat o Uniune, nu doar pe hârtie şi în discursurile înflăcărate, aproape că regret că nu am rămas jurnalist sportiv.

Aşa am început, cândva, la Rolland Garos, pe vremea când Cedric Pioline curta terenurile de la Paris, iar ucenicia mi-am făcut-o cu un anume Cristian Ţopescu. Ce timpuri! De fapt, ce momente în care timpul părea să aibă o mulţime de secunde pentru unii. Pentru mine. Am deviat, ulterior, spre subiectele care mă pasionau, încă din România, revenind la sport doar când era nevoie: rugby, învăţat între timp, tenis, o dată pe an, fotbal, la campionatele europene şi cele mondiale, deci din doi în doi ani, patinaj, anual, şi mai nou, datorită lui Zlatan Ibrahimovici şi PSG.

Fotbalul împarte un cuvânt minunat cu jurnalismul: microbist. Ambele sunt pasiuni conduse de un microb, pe care odată ce l-ai dobândit, nu mai scapi de el. La câteva ore de la şocul Brazilia-Germania, marţi, 8 iulie, la câteva zile de la finalul campionatului mondial, regret, încă o dată, că nu sunt în pielea unui Radu Naum, de pildă. Sportul, ca obiect al muncii unui jurnalist sportiv, are avantajul de a-ţi da satisfacţii, adrenalină, de a-ţi smulge urlete de bucurie sau lacrimi de disperare. Dan Voiculescu nu-mi produce aşa ceva. Ci doar....regrete. Dispreţ. Sentimente de jenă.

Sportul are reguli. Şi jurnalismul are. Dar în sport ele sunt respectate. Şi în jurnalismul sportiv. Ar trebui ca ele să fie respectate şi în jurnalismul...normal. Nu sunt. A naviga în apele jurnalismului românesc, acum, îmi pare asemănător cu a pluti în deriva unei mări pline cu rechini. Pe bună dreptate, unui individ care ar debarca acum în România, vorbind limba, cert, dar neştiind nimic despre peisajul mediatic, i s-ar părea ciudată presa. În funcţie de titlu, opiniile sunt diferite ca Luna şi Soarele, şi ceea ce pare imaculat dintr-un ziar transpare a fi opac ca un brotac din altul. Nu mă miră atunci că cei mai mulţi cititori, toate suporturile media confundate, tablete, hârtie, reţele sociale, etc., îi are Gazeta Sporturilor (sondaj 2013). Poate că n-ar fi rău, ce ziceţi, ca toţi viitorii jurnalişti români să fie obligaţi să facă jurnalism sportiv înainte de orice altceva. Până şi un individ ca Voiculescu ar ajunge să fie mai bine, mai corect, mai coerent redat de presă.