Menage a trois. În timp ce SUA visau cai verzi pe pereţi, domnişoara Europa s-a lăsat sedusă de brigandul rus

Europa Occidentală pare să fi asimilat România cu tot cu apucăturile ei regretabile. Bunăoară, furatul căciulii. De ani buni, ţările vest-europene se prefac că Rusia a devenit un partener democratic acceptabil, în schimbul „favorurilor” economice cu care liderul de la Kremlin îi cadoriseşte. Sau doar îi momeşte, după caz.

Liderii statelor Occidentale închid ochii şi acceptă să joace în realitatea virtuală regizată în laboratoarele de propagandă ale Moscovei de dragul afacerilor înfloritoare cu oligarhii ruşi sau al unui preţ mai bun al gazului.

De la Angela Merkel, la Francois Hollande sau David Cameron, liderii marilor puteri ale Europei Occidentale au ales calea uşoară. Ecuaţia este simplă: nu-şi riscă nimeni popularitatea politică internă, sensibilă mai curând la preţul întreţinerii la iarnă, pentru niscaiva decizii abrazive care să-l necăjească cu adevărat pe Putin.

Politicienii europeni nu mai au demult timp curajul de a îmbrăţişa poziţii principial sănătoase în dauna curentelor de opinie ale populaţiei care, experienţa îi învaţă, poate afişa sau chiar simţi o indignare reală faţă de abuzurile Maicii Rusia, dar îi vor amenda drastic în alegeri în cazul în care gazul, de exemplu, se scumpeşte semnificativ.

În fond, politicienii nu fac altceva decât să dea populaţiei ceea ce merită. Bine-nţeles, statistic vorbind.

Cu alte cuvinte, anexarea Crimeeei, războiul de destrămare a estului Ucrainei  şi, acum, stabilirea vinovaţilor şi pedepsirea lor în cazul doborârii avionului malaysian în Ucraina, rămân subiecte de bârfă la bere şi de breaking news în media.

Politicienii nu vor risca mânia Kremlinului şi, implicit, disconfortul propriilor alegători, obişnuiţi cu o viaţă liniştită şi îmbelşugată în ultimii 50-60 de ani. Singurul scenariu în care aşa ceva s-ar putea întâmpla ar fi ca opinia publică Occidentală să manifeste o presiune reală şi hotărâtă care să le indice clar guvernanţilor că sunt dispuşi să renunţe la o parte din propriul nivel de trai în favoarea unor principii.

Cu riscul de a părea cinic, personal nu cred într-o asemenea variantă. Vest-europenii sunt tentaţi să-şi fure căciula în continuare, în speranţa că mareea rusească se va opri înainte de graniţele lor. Ba chiar sunt dispuşi să se alieze cu ruşii. Pe blat.

Vă veţi întreba: şi americanii? Vor sta cu mâinile în sân? Păi ce să facă, dacă domnişoara Europa, rea de muscă, preferă un amantlâc discret cu Rusia? Ce  faci când nevestii i s-a urât cu tine şi dispare zilnic în ghereta băiatului care îngrijeşte piscina? Încerci o discuţie, o scuturi puţin şi, în ultimă instanţă, o laşi să se ducă. Poate îi place cu derbedeul sau poate îi va servi drept învăţătură de minte şi se va întoarce spăşită.

P.S. Nu m-aş lăsa înşelat de luările de poziţie aparent dure pe care liderii Europei Occidentale le-au exprimat în ultimele două zile faţă de Rusia şi liderul de la Kremlin. Ca şi „indignarea” stârnită de informaţiile privind faptul că NSA-ul îi supraveghează, este tot o mimare empatică a unei stări de spirit care bântuie acum printre oameni. Privite în perspectivă, însă, oferă o tristă justificare „soţului” american care a recurs la detectivi privaţi ca să o supravegheze pe Coana Europă.