Dar şi pentru a prezenta problemele existente în cadrul politicii de coeziune, pentru a coordona poziţiile şi a rezolva inerentele dispute interne, astfel încât, în final, să poată aduce la masa de negocieri un mesaj unic şi de forţă. Prima întâlnire a grupului a avut loc în 2012 la Bucureşti. Are în componenţă ţările membre ale grupului Vişgrad (Republica Cehă, Ungaria, Polonia şi Slovacia), dar şi Estonia, Croaţia, Malta, Slovenia, Bulgaria, Cipru, Lituania, Letonia, România, Italia, Portugalia şi Grecia. Şi, mai nou, îl are pe Viktor Orban drept neoficial, dar extrem de activ purtător de cuvânt şi apărător al intereselor ţărilor care, deja suferind de un deficit de dezvoltare, ar putea avea şi mai mult de suferit pe viitor dacă propunerea de buget multianual a UE rămâne neschimbată şi, ca atare, se vor tăia ceva din fondurile existente acum.

Acesta este mesajul transmis la Summitul organizaţiei respective care a avut loc la Praga, un semnal relativ clar că Statele membre sunt gata să blocheze, cât vor putea şi cu ce sacrificii vor dori să accepte, adoptarea bugetului UE în formula propusă de Comisia Juncker, foarte contestată, dat limitată de evidenţele unor intrări bugetare viitoare condiţionate de statutul incert al Marii Britanii şi, mai ales, de cvasi-certitudinea unei viitoare crize economice globale.

Deci ar fi vorba numai de o dimensiune de negociere economică? Aparent, cam aşa s-ar putea înţelege lucrurile la o analiză superficială. Numai că, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, mizele reale sunt politice iar dimensiunea economică este doar unul dintre vehiculele  cu care se pot purta bătălii sau impresiona opinia publică, cel mai uşor manipulabilă. Pe fond, discuţia este, din nou, despre viitorul Europei şi formula acceptabilă de inserţie pentru fiecare dintre naţiuni în proiectul acesta comun, ţinând aproape, undeva în primul sertar deja deschis, posibilitatea ca lucrurile să derapeze. În oricare dintre situaţii, zona de maximă atenţie (posibil şi cea mai afectată) va fi, tradiţional, cea a Europei Centrale şi de Est.

Uniunea Europeană, spun cei din „Prietenii coeziunii“ (adică o spunem şi noi, nu-i aşa?) trebuie să confirme foarte rapid nu intenţii, ci angajamente în favoarea tuturor promisiunilor care au fost făcute în ce priveşte sprijinirea construcţiei pe termen lung a prosperităţii care au fost subsecvente negocierilor de aderare. În acest sens, premierul ungar Viktor Orban a descris propunerea de buget multianual drept „inechitabilă“ şi consideră că ea pleacă de la principiul „cu cât cineva este mai sărac, cu atât pierde mai mulţi bani, în timp ce bogaţii pierd mai puţin“. În opinia sa, ar trebui eliminate rabaturile (restituirea de fonduri deja depuse la bugetul UE către unele state care consideră că au contribuit prea mult), întrucât dacă acestea sunt recalculate pe baza volumului plăţilor raportat la PIB, „atunci avem un tablou complet inechitabil“. Mai mult, faptul că multe din fondurile europene accesate de statele central şi est-europene „se întorc înapoi“ în statele vest-europene, prin mecanisme economice, ar trebui luat în considerare în elaborarea bugetului UE, a subliniat premier ungar. El a cerut mai multă flexibilitatea în acest buget şi a deplâns că „propunerea Comisiei merge în direcţia opusă“.

Şi dacă nu?

Discuţia de la Praga a mers cu mult mai departe într-o direcţie foarte interesantă deoarece, în substrat, a fost marcată de şocul produs de poziţia franceză de a cere oprirea discuţiilor privind aderarea cu Macedonia de Nord şi Albania. Lucru extrem de important deoarece Macron a implicat faptul că va solicita o rediscutare a termenilor în care se va face de acum înainte procesul extinderii în general. Şi toată lumea a înţeles foarte bine aluzia, căci nu numai de Balcani e vorba, ci şi despre R. Moldova şi Ucraina (poate şi Georgia), cu politicienii de la Kiev aflaţi în mijlocul scandalului ce-l vizează pe Trump şi şansele sale de a rămâne la Casa Albă. Atenţie, vă rog, la mesajul transmis de Peter Pellegrini, prim-ministrul slovac, avertisment deloc voalat privind un viitor incert marcat de decizii radicale ale celor refuzaţi:

„Poate vor vedea că viitorul lor final stă în cooperarea cu Rusia, Turcia, China sau ţările arabe. (Decizia UE, n.n.) a fost o mare greşeală, deoarece eu cred că extinderea reprezintă o investiţie pentru UE. O investiţie bună. Nu numai de natură economică, ci şi de securitate.“

Dacă asta este şi poziţia României, atunci poate cineva de la noi (chiar nu ştie cine) ar trebui s-o confirme oficial, deoarece ar însemna o adeziune (fie de profunzime – ceea ce nu cred – fie măcar de oportunitate) la valul care începe să coalizeze ţările din parte a noastră de Europă care, în definitiv, pledează pentru un statut superior celui actual în ce priveşte şansa de a lucra şi beneficia de marii bani alocaţi marilor proiecte strategice. Teoretic este posibil dar s-ar putea ca haosul de pe piaţa noastră politică şi bătălia între grupuri de interese să continue şi să ne lase în afara marilor negocieri.

Am fost şi până acum membru în „prietenii coeziunii“. Cu ce ne-am ales?

Deocamdată, la fine de 2019, limitele discuţiei de mai sus, vorbesc despre limitele definite în proiecte dublate de bani, se opresc fix la graniţa noastră de vest. Ei ştiu că au avut şi au de ce să iasă la bătaie. Pentru mize din vest şi est. Noi n-avem timp deoarece toţi actorii noştri sunt mereu prinşi, la propriu, 24 de ore din 24, în bătălia pentru supravieţuirea propriului scaun.

Să mai fie timp şi de altceva? De ce nu, căci speranţa n-a omorât pe nimeni, chiar a şi ţinut puţin timp şi de foame.