Meleşcanu a venit la Bruxelles ca să prezinte priorităţile preşedinţiei rotative a Consiliului UE. Aşa e cutuma: fiecare guvern îşi înfăţişează ambiţiile în faţa deputaţilor europeni care se ocupă de afaceri externe. Aceste ambiţii sunt mult mai restrânse decât în cazul altor politici, fiindcă în domeniul relaţiilor internaţionale ale UE, există o preşedinţie permanentă exercitată de Înalta Reprezentantă, Federica Mogherini, sub patronajul politic al lui Donald Tusk. În baza Tratatului de la Lisabona, preşedinţia rotativă îşi limitează acţiunea la extindere („acoperită“ de Consiliul Afaceri generale) şi la politici comerciale.

I-am pus trei întrebări ministrului român. Prima viza Moldova: l-am întrebat pe Meleşcanu dacă are de gând să îmbrăţişeze şi-n următoarele şase luni tezele lui Plahotniuc, aşa cum a făcut în decembrie, când a blocat adoptarea unei poziţii a Consiliului despre deriva democraţiei moldoveneşti. A răspuns că el nu susţine persoane, ci instituţii. Pesediştii din sală, care se întrec în servitutea faţă de oligarhul de la Chişinău, râdeau pe înfundate, fiindcă nici lor nu le venea să creadă că Meleşcanu poate să spună fără să clipească o asemenea grozăvie...

L-am întrebat, de asemenea, dacă i se pare util ca-n Consiliu să se discute şi să se adopte concluzii despre recenta poziţie exprimată de Xi Jinping, care consideră reunificarea cu Taiwanul drept „inevitabilă“, aceasta putându-se realiza „inclusiv pe calea armelor“. Meleşcanu a anunţat că subiectul se va afla pe agenda unei reuniuni informale care va avea loc la Bucureşti peste o săptămână. A adăugat că e în favoarea unei reunificări prin dialog, fără vreo referire la poziţia exprimată de Taipei, şi anume respingerea soluţiei „o ţară, două sisteme“. E evident că şeful MAE simpatizează regimul de la Beijing.

Din 2009 încoace am avut ocazia de a asculta 20 de miniştri prezentând priorităţile de politică externă ale guvernelor lor. Nici unul nu a găsit cu cale să ne spună la ce partid e afiliat.

A treia întrebare pe care am formulat-o viza chestiunea mutării ambasadei la Ierusalim: i-am solicitat ministrului să spună dacă, în timpul preşedinţiei rotative, va face demersuri pentru ca ţările membre UE să-şi modifice poziţia referitoare la reprezentarea lor diplomatică în Israel. Meleşcanu a negat că guvernul român ar avea vreo intenţie de a pleca din Tel Aviv, explicând apoi că în SUA decizia a fost democratică. Acum e clar: Dăncilă se duce în Israel o dată la două săptămâni doar pentru shopping...

Reacţionând la alte întrebări, Meleşcanu a făcut multe confuzii. De pildă, unui deputat spaniol care îi ceruse să vorbească despre relaţiile comerciale cu ţările Mercosur, care sunt acoperite de preşedinţia rotativă, i-a vorbit despre relaţiile politice ale acestor ţări cu UE, unde competenţa exclusivă aparţine Înaltei Reprezentante. Când o colegă nemţoaică l-a întrebat dacă exemplul oferit de Laura Kovesi în lupta anticorupţie ar putea fi util Ucrainei, ministrul român a explicat că un stat membru e diferit de un stat vecin, evitând să spună ceva pozitiv despre DNA.

Mai mult decât atât, la un moment dat, a virat-o de la perspectiva multilaterală spre diplomaţia bilaterală, explicând cât de minunată e cooperarea româno-maghiară (îi spunea asta lui Tokes, care lăudase Fidesz) sau ce frumoase sunt relaţiile româno-turce. Uitând complet că e în PE pentru a reprezenta poziţia Consiliului UE, nu pe a MAE de la Bucureşti sau a lui personală, ministrul Meleşcanu a pledat pentru intrarea României în zona euro şi în Schengen, ba chiar a ţinut să informeze audienţa că e membru în ALDE, nu în PSD. Din 2009 încoace am avut ocazia de a asculta 20 de miniştri prezentând priorităţile de politică externă ale guvernelor lor. Nici unul nu a găsit cu cale să ne spună la ce partid e afiliat.

Un coleg britanic, stupefiat de trăsnăile auzite, m-a întrebat: „nu i-a explicat oare nimeni ce trebuie să spună când vine aici?“. „Probabil că nu“, am răspuns eu. Cam asta se întâmplă când un diplomat ceauşist ajunge să reprezinte UE...