Mediterana nu mai este „Mare Nostrum” pentru Europa!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se petrece acum ceva fără precedent într-o foarte lungă istorie a continentului european, centrat timp de secole pe controlul absolut (şi puterea subsecventă) asupra Mediteranei.

Mediterana era refugiul strategic pentru orice operaţiune de apărare şi contraatac, era port-avionul enorm şi extraordinar de ofertant (deschideri spre Marea Neagră, Oceanul Indian, Atlantic, zonă de concentrare de forţe în apropierea imediată a teatrelor virtuale de luptă din Europa, Asia Centrală, Federaţia Rusă, Orientul Apropiat, Maghreb şi mai departe înspre miezul Africii Negre....Mediterana făcea parte, ca ofertă integrală, din pachetul european de securitate din cadrul NATO şi ceea ce se tot căzneşte să fie, fără succes, politica europeană de apărare şi securitate comună. Oricum, nimeni nu înscria pe tabela de vulnerabilităţi ale NATO şi UE posibilitatea ca Rusia să-şi poată vedea realizat visul secular de avea acces aproape total pe Marea Neagră şi asigurat o zonă de logistică de mare complexitate (navală şi aeriană), cu caracter de permanenţă, în punctul nodal al Mediteranei care, din punct de vedere al geografiei strategice, este Ciprul. Mai mult, depăşind visele cele mai nebuneşti ale oricărui planificator militar din istoria de până acum a Rusiei, ofertei certe de baze aeriene şi navale pe care a făcut-o Ciprul, se conturează, foarte ferm, posibilitatea să vedem stabilindu-se o cooperare economico-militară în care Cipru este doar fierul de lanc, căci ţările care urmează se anunţă a fi Grecia şi Turcia. 


Imposibil!, veţi spune. Posibil, foarte posibil începând cu 25 ale acestei luni, când, la Moscova, va fi semnat acordul între Cipru (partea greacă a insulei, aceea care este membră cu drepturi depline a UE), acord în termenii căruia Rusia primeşte dreptul de a folsi o bază militară aeriană „precum şi, dacă va fi necesar”, şi alte locaţii, explicită fiind oferta pentru o bază navală. Cea aeriană, culmea ironiei, se găseşte exact la 40 km distanţă de super-importanta bază aeriană britanică de la Akrotiri... Prim-ministrul grec Tsipras a anunţat, atenţie la cei care au urechi de auzit, coordonarea poziţiei ţării sale cu cea a Ciprului, deoarece „Grecia şi Ciprul pot fi punţi de cooperare între Rusia şi Uniunea Europeană”.                                                                                    

Toţi specialiştii în scrierea scenariilor de criză (mai ales cei care, foarte puţini, anunţau aceste dezvoltări senzaţionale chiar în perioada crizei cipriote, vezi analizele publicate de ziarul nostru) decriptarea mesajului înseamnă un anunţ de o importanţă cutremurătoare: nu mai vorbim doar de baze ruseşti în Cipru, ci de o posibilă schimbare fundamentală de orientare politică a Greciei, ţară membru UE dar şi piesă esenţială a sud-estului Alianţei Atlanticului de nord.  În acelaşi timp, să nu uităm că Grecia este, în mod tradiţional, unul dintre cei mai mari cumpărători de arme, constituindu-şi un arsenal pe care nu a încetat să şi-l perfecţioneze neîncetat în perspectiva unui conflict cu Turcia. În statisticile internaţionale reflectând procentajul bugetar alocat pentru achiziţii militare, pentru anul 2011, Grecia se situează pe locul 3 în lume, după China şi India.

La acest nivel de putere militară, de ce ar avea nevoie Grecia de o schimbare a statutului său atât de confortabil? Întrebare logică, dar numai aparent. Nu contează numai să ai echipamente militare de ultimă generaţie, în cantităţi enorme, trebuie să dispui şi de sumele la fel de mari de bani pe care le necesită simpla lor întreţinere, nemaivorbind de capacitatea de a susţine costurile măcar unei singure săptămâni de conflict intens (cu participarea totală a forţelor terestre, aeriene şi maritime). Poate domnul prim-minsitru Tsipras nu a avut încă timpul să reflecteze la această problemă, dar, cu siguranţă, aliaţii săi din Guvern (reprezentanţii armatei, partidul ”Grecia Independentă” care l-a dat şi pe ministrul actual al apărării, Pannos Kammenos), ştiu ce valoare tehnic-materială ar putea avea o susţinere entuziastă şi necondiţionată a Rusiei. Deocamdată, cel puţin formal, Grecia îşi reînnoieşte angajamentele de fidelitate absolută faţă de angajamentele din NATO, dar specificând, delicat, că asta nu înseamnă o lipsă de cooperare cu alţi parteneri internaţionali...                        

Şi Turcia, fostul ”port-avion al intereselor militare americane în Mediterana”, cum se trezeşte inclusă în ecuaţie? Datorită unei imense frustrări, cea provocată de amânarea sine die a perspectivei de intrare în UE, tocmai în momentul în care ea a devenit interesantă, super-interesantă, prioritară strategic, în mare proiect rus de a crea o rută alternativă pentru gazul său, acum trecând prin Turcia, via Serbia, până în Ungaria, noua soluţie generată tot de un boicot european, cel faţă de proiectul South Stream, al doilea circuit strategic pe care-l controlează parţial şi la care este acţionară.  Va însemna asta că Turcia închide toate capitolele istorie sale tensionate cu Grecia? 

În orice caz, nu le va mai evoca prioritar în momentul în care oferta rusă o face să devină marele actor al singurei soluţii energetice viabile până în acest moment în zona de sud. Atâta tot? E prea puţin, fie şi numai pentru că proiectul este oricum în curs de derulare. Deci unde ar fi marele său câştig strategic de perspectivă? Două la orizont,. Primul este ca, în caz că Uniunea eurasiatică a lui Putin se formează totuşi, va avea un loc privilegiat, şi oarecum decizional pe o piaţă care o interesează istoric, Orientul Apropiat.  Al doilea, evocat mai demult de Erdogan, este ca Turcia să devină titulara unui proiect tip UE, bazat pe o uniune vamală, în zona de haos actual din Orientul Apropiat, preluând în folos propriu proiectul american de odinioară, cel al Marelui Orient Apropiat. Ambiţie susţinută pe canale invizibile dar extrem de puternice de diplomaţia de la Moscova care, iată, în momentul în care Occidentul încă mu ştie dacă are sau nu o poziţie comună, diplomatică şi de forţă, în ce priveşte situaţia din nefericita Ucraină. înregistrează un succes care poate schimba pe o lungă perioadă harta puterii din Mediterană şi nu numai.

Mi-aş fi dorit ca aceste subiecte să se afle şi în dezbaterea politicienilor noştri, să aud, spre exemplu, o anliză a ministrului nostru al Apărării, strategul militar M. Duşa, asupra implicaţiilor pe care acest acord între Cipru şi Rusia le va avea asupra controlului Mediteranei şi privind întărirea capacităţii operaţionale a forţei navale complexe pe care Putin a promis-o în Mediterana şi care, iată, are acum un port fix de ancoră, exact în faţa celui deţinut încă de Rusia în Siria..Până acum, nu s-a promunţat. Poate se va, pe parcursul acestui an, sau la anul.        

                                                                      
Nu mai vorbim numai despre conflictul teribil din Ucraina, ci despre o conexie regională care repune harta zonei noastre pe masa tratativelor, odată cu întrebarea ”cine stăpâneşte strâmtorile”, răspunsul, în istoria mai veche sau mai nouă, implicând de fiecare dată un tribut enorm de sânge. Nu uitaţi, marea vulnerabilitate a perioadei care urmează este Marea Neagră, controlul său militar direct şi securizarea (sau interdicţia accesului) strâmtorilor. Este un drum care începe de la baza rusă din Sevastopol şi se termină la cea din Cipru. Asta e acum perspectiva. Să vedem ce urmează de joi în Ucraina...                                                                           

P.S. Vă mai amintiţi ce cei spuneau cei de la Ac/DC în Highway to hell? „No stop signs, speed limit/ Nobody's gonna slow me down/Like a wheel, gonna spin it/Nobody's gonna mess me round...”                                                                                          

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite