Medicalizarea vieţii şi morţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Avem motive să fim speriaţi de medicalizarea vieţii şi morţii. Ori de alarmă, de grija de viitor, de frică şi depresie. Dar putem să ne învingem temerile şi angoasele căutând împreună căile care ne vor scoate din impas.

Izolarea şi ratele, pe alocuri, tot mai lente de dublare a contaminărilor provocate de Covid-19 ne dau răgazul să contemplăm schimbările care atacă şi sluţesc, ori, mai rar, înfrumuseţează faţa societăţilor noastre. Ne preocupau, până mai ieri, ecologia, pericolul rusesc şi ameninţările teroriste? Doar sacii negri din care răsună sinistru telefoanele morţilor ne mai provoacă frisoane. Apoi, ne mai interesează nefăcutele Chinei, pentru că ştim că e patria unui virus care ne nimiceşte şi libertatea, şi societăţile deschise. Dar, de regulă, furia noastră are altă adresă.

Nu ne-o stârnesc guvernanţii actuali. Şi, cu atât mai puţin, cleptocraţii cu prestaţii deopotrivă jalnice, penale şi criminale şi contraselecţia pe care, pe lângă furtul de resurse care ar fi fost azi vitale, au generat-o şi întreţinut-o, trei decenii la rând, în şcoli, facultăţi de medicină, în administraţie şi în societate. Ne scot din minţi altele: de pildă dezertările din spitalele oricum rău utilate ale unor medici lipsiţi fie de măşti şi de echipamente de protecţie adecvate şi de ventilatoare, fie de curaj, de responsabilitate şi de înţelepciunea de a-şi rezolva dilemele ştiinţifice, psihologice şi etice, pentru tranşarea cărora nu i-a pregătit nimeni că lumea.

În clinicile astfel evacuate de un personal medical şi sanitar lăsat să se descurce fără ajutorul necesar de autorităţi prea puţin dornice ori capabile să-l încurajeze, unii pacienţi sunt lăsaţi, literalmente, să moară, fără ca soarta lor să suscite decât compătimiri sporadice.

De groază nu e doar pandemia. Ci şi efectele fricilor şi izolării, pe care le-a provocat asupra celor mai vulnerabili dintre noi, a însinguraţilor, văduvelor, străinilor şi orfanilor, asupra psihoticilor, asupra victimelor agresiunilor domestice şi depresivilor. Credem oare că, în faţa acestui tsunami de nenorociri, handicapuri, pericole şi angoase, medicii ar fi de fier?

Omenia are însă pe moment cărţi proaste. Prea mulţi sunt prea speriaţi ei înşişi, sau deprimaţi şi preocupaţi să supravieţuiască doar ei, ca să-i ajute şi pe alţii să se salveze. Şi prea mulţi sunt fericiţi că pandemia şi recluziunea le-au luat de pe umeri povară grea a responsabilităţii personale pentru insuccesele propriei vieţi şi cariere, ca să mai reacţioneze firesc. Ori să contribuie, şi n-ar fi din cale afară de dificil, la resuscitarea speranţelor celor deznădăjduiţi.

Or, sub ochii noştri care, dacă li s-ar da voie, s-ar putea minuna fără încetare, are loc o revoluţie radicală care nu e doar rea. Viteza ei, parcă neverosimilă, în condiţiile în care suntem fixaţi în case, tine de digitalizarea întregii noastre vieţi, devenită camera de rezonanţă pentru accelerate ecouri globale ale molimei şi ale vaietelor celor ce-şi îngroapă morţii răpiţi zilnic, cu maximă cruzime dintre noi, nu doar de pandemie, ci şi de proasta noastră aşezare faţă de ea.

De la fereastra acceleratorului nostru a cărui locomotivă sunt statisticile infecţiilor şi incinerărilor, vagoanele fiind ştirile cu declaraţii oficiale de noi închideri, izolări, carantine, restricţii şi interdicţii, ori previziuni de falimente, recesiuni şi creşteri ale şomajului şi inflaţiei, surprindem mai rar gurile de aer, date de frânarea perceptibilă a ratei contaminărilor, decât ceea ce ne sufocă: fragmente şi frânturi de realitate cruntă. De pildă, liberticidul din Ungaria, unde Viktor Orban s-a gândit să profite de cataclism spre a-şi sili parlamentul să consimtă sine die la propria desfiinţare.

Adoptarea de legi draconice e mai pretutindeni la ordinea zilei. Şi în cel mai populat land german se pregăteşte o lege de "urgenţă epidemiologică" prevăzând între altele guvernarea în Renania de Nord-Vestfalia prin decret, fixări de preţuri de la centru şi rechiziţionarea de personal sanitar, ori de materiale medicale. În Occident virologii par să fi preluat comanda, să coaguleze atenţia generală, să determine decizii, să dea tonul unor comunicate politice ba marţiale, ba nebuloase, să se răţoiască la o presă care li se pare ştiinţific prea de tot incompetentă şi, nu în ultimul rând, să deplângă că ani la rând nu li s-au luat în serios proorocirile.

Adevărul acestei ultime aserţiuni e incontestabil. De la începutul mileniului s-au succedat rapid epidemiile, de la Sars şi gripa aviară la cea porcină şi de la Ebola la Corona omorând acum. Dar UE a dormit. Predicţiile virologilor ar fi meritat mai multă luare aminte decât isteriile unor adolescente cu vocaţia prezisului de iminente apocalipse ecologice. Ar fi meritat luate în considerare combinatele efecte toxice ale demografiei, globalizării, tehnologizării, prostiei, lăcomiei şi unor alimentaţii problematice.

Dar chiar dacă n-ar fi decât lupta lor zilnică împotriva morbului asasin: există şi chipul sublim al celor care-şi riscă viaţa nefugind de la datorie. Medicii şi infirmierele sunt eroii noştri. Trebuie ajutaţi? Evident, chiar dacă n-au expertiză, mijloacele, echipamentul, capacitatea şi puterea să rămână în linia întâi. Caz în care ar putea contribui la sănătatea publică de la distanţă, prin consulturi şi diagnostice pe video de care să beneficieze nu doar pacienţii afectaţi de pandemie. În oraşul german Aachen funcţionează unul din centrele renane ale unui spital virtual care şi-a extins acum, considerabil, activitatea. De ce nu şi-ar oferi şi România clinici publice de acest fel? De ce n-ar putea trata astfel de centre pacienţi din Europa? Din toată lumea?

Din perspectiva medicalizării vieţii noastre n-am îndoieli prea mari că viitorul tinde să fie al lor. Griji şi mai mari, într-un moment în care, în Europa, numărul victimelor trece de treizeci de mii, duşmanii nu dorm, iar SUA, garantul libertăţii noastre, au devenit epicentrul pandemiei, ar trebui să ne provoace însă medicalizarea morţii. În timp ce, covârşiţi de un război în care politicienii nu sunt în stare să ordone producţia de aparatura salvatoare şi i-a lăsat fără armele necesare luptei, medicii se văd siliţi tot mai des să-şi trieze bolnavii, trimiţându-i la viaţă pe fericiţii cu acces la aparate şi la moarte pe nenorociţii selectaţi să fie deconectaţi şi neventilati.

Pe ce criterii are loc o alegere care ar trebui să-i aparţină Providenţei? Nişte experţi în etică le-au recomandat recent medicilor din secţiile de reanimare un set de criterii utile. Dar ele nu se rezuma, de pildă, să recomande alocarea firească de resurse, intru maximizarea numărului de vieţi salvate, precum şi, cu precădere, a celor angajate în salvarea altor suflete. Ci propun, vai, şi joacă de-a Dumnezeu. De pildă "maximizarea numărului de ani de viaţă salvaţi". Or, de unde să-i ştie un medic? Una e să estimezi şanse de supravieţuire pe baza stării sănătăţii în momentul contaminării. Alta să devii făptaş de inginerii sociale de tip Brave New World, la discriminarea bătrânilor şi chiar complice la gerontocid, o crimă nu mai puţin odioasă decât orice genocid pe criterii de religie, de etnie, de rasă, ori clasă.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite