Mecanismele puterii în UE

Caruselul puterii la nivelul UE este dintre subiectele cele mai fascinante şi, în acelaşi timp, cele mai complicat de explicat: un sistem uriaş birocratic, cu sute şi mii de prevederi, fiecare deschizându-se spre alte şi alte explicaţii şi temeiuri legale.

Totul pe măsura mizei enorme, politice şi economice, pe care o are adoptarea sau respingerea unei iniţiative legislative. Politic, se pot influenţa la modul cel mai profund, sistemele vitale sociale şi economice ale Europei per ansamblu şi ale fiecărei ţări în parte, obligând Statele Membre să-şi adapteze în consecinţă noile prevederi legislative. Economic, miza, pentru fiecare dintre marile decizii, este de mii de miliarde de euro...

Cea mai mare parte a legislaţiei europene este votată conform procedurii legislative ordinare definită la art.27 al Tratatului fundamental al UE, cel care conferă drepturi egale de decizie Parlamentului European şi Consiliului.

În termenii acestei proceduri, Comisia Europeană deţine monopolul legislativ, fiind singura instituţie europeană care poate prezenta propuneri de acte legislative. Acestea sunt aprobate sau respinse de Consiliul European prin procedura majorităţii calificate, iar Parlamentul European participă la procedura legislativă în calitate de co-legislator. Este o procedură aplicată acum la aproape toate textele legislative europene, cu excepţia câtorva măsuri din cadrul Politicii Agricole Comune şi a politicii comerciale.

Există însă şi proceduri legislative speciale. În anumite cazuri, Consiliul poate legifera singur, caz în care rolul Parlamentului este limitat fie la o consultare (dă un aviz care nu este obligatoriu, de ex. în politicile fiscale) sau la aprobare (este sau nu acord cu textul care îi este supus, fără însă a-l putea modifica prin adăugarea de amendamente, spre ex. acordurile internaţionale).

În fine, un caz cu totul special îl reprezintă politica externă şi de securitate comună (PESC): procesul de decizie rămâne prioritar inter-guvernamental, iar votul este obligatoriu a se lua în unanimitate (cu toate că, în practică, se votează doar în cazuri excepţionale, deciziile fiind rezultatul unui consens). De notat că, în prevederile Tratatului de la Lisabona, există pe această temă şi o aşa-numită “clauză-pasarelă” care permite Consiliului European, iarăşi prin vot unanim, să extindă în domeniul PESC sistemul votului cu majoritate calificată.

De ce este atât de important sistemul de vot? Fparte simplu: au început să fie foarte mulţi la masa deciziei (reprezentând cele 28 de State Membre). Vor fi, foarte curând, câţiva în plus. Plus încă alţii în perspectiva pe termen mediu.

De aici, importanţa pe care o are, la nivelul Consiliului European, formarea minorităţii de blocaj, una dintre cheile majore sistemului de putere de la Bruxelles. Prin acest mecanism se condiţionează trecerea sau respingerea unei iniţiative legislative dar se şi stabilesc alianţe, se definesc eventualele contra-partide pentru voturi şi alianţe ulterioare.

Fiecare Stat Membru dispune de un anumit număr de voturi acordate în funcţie de populaţia sa. Iar majoritatera calificată este reunită dacă reuneşte 50% din voturile statelor membre (14 din 28) reprezentând un minimum de 260 de voturi din totalul de 352 şi asigurând reprezentarea a 62% din populaţia din UE. Minoritatea de blocaj este atinsă în momentul în care se obţin 92 de voturi sau printr-o coaliţie de ţări care să reprezinte peste 38% din populaţia UE.

Iată ponderea actuală a voturilor:

Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie: 29 de voturi fiecare

Polonia şi Spania: 27 de voturi fiecare 

Romania: 14 voturi

Olanda: 13 voturi

Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cipru, Ungaria: 12 voturi fiecare

Austria, Bulgaria, Suedia: 10 voturi fiecare

Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia: 7 voturi fiecare

Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia: 4 voturi fiecare

Malta: 3 voturi

Sistemul acesta se modifică uşor după 1 noiembrie când se vor aplica noi reguli pentru obţinerea minorităţii de blocaj: majoritatea calificată se va atinge cu 55% din state (adică 16 state din 28) reprezentând 65% din populaţia UE. Caz în care minoritatea de blocaj va fi realizată doar cu 45% dintre statele membre (adică cu 13 state) , reprezentând 35% din populaţia UE dar din cel puţin 4 state membre.

Tot rămâne foarte complicat şi este evident că şi în această situaţie (aşa cum este cazul şi acum) ţările mari deţin un avantaj de start extrem de important deoarece pot oricând forma alianţe cu state partenere fidele, izolând celelalte state mici şi cu voturi puţine. Acestea din urmă niciodată unite într-un bloc de vot permanent, deci uşor de influenţat şi de recuperat în tabăra celui mai puternic al zilei.

De aici, importanţa alianţelor politice şi apartenenţei reale (nu formale) la un club de putere. Voturile din Consiliu (dar şi din celelalte instituţii europene) se dau în urma negocierilor care se poartă în afara spaţiului acestor instituţii şi se bazazea pe oferte şi contra-oferte, ceea ce este logic. Mai există însă şi elementul la fel de imponderabil cât este de decisiv, al credibilităţii şi, cu deosebire, al comportamentului predictibil al unei ţări. Nimic mai nociv, în această artă subtilă a ţeserii fundalului jocurilor de putere, decât mişcările bruşte sau/şi neaşteptate de pe pieţele politice interne.

Alianţele cu ţări cu comportament predictibil sunt, la rândul lor, predictibile politic pe termen mediu şi lung. Un model în acest sens este blocul unitar al statelor din Benelux. Un model similar de putere ar fi trebuit să fie pentru zona de est (cel puţin în analiza celor de la Bruxelles), grupul Vişegrad minat însă de un amestec de atitudini pro europene şi eurosceptice Se încearcă acum o consolidare a unui grup nou, format din statele sud-estului european. Au mai existat şi două formule tip “motor european”, cea franco-britanică şi cea franco-germană, ambele cu probleme. În cazul primei, după succesul Tratatului de Saint-Malo, poziţia britanică, din ce în ce mai euro-sceptică, a dus la dispariţia de facto a subiectului.  În al doilea caz, căderea economică a Franţei în perioada aceasta a mandatului Preşedintelui Francois Hollande, a dus la dezechilibrarea balanţei, lăsând Germania singură în pole position pentru orice înseamnă decizie importantă la nivel european şi conferindu-i poziţia de acum, de meditor inconturnabil pentru orice decizie la nivelul UE.

România are acum o şansă de a-şi revitaliza poziţia de putere: situaţia tensionată la graniţa de est a UE ne pune în situaţia de a fi un jucător important la nivelul oricărei discuţii privind măsurile de consolidare a barierelor de apărare ale UE. Exact ca şi în cazul NATO. Dar, atenţie,  “consolidare” nu are doar sensul unei mişcări militare preventive. Acum, pentru UE şi pentru NATO, înseamnă un demers cu două dimensiuni: prima este cea preventivă, a doua este însă diplomaţia recuperării relaţiei strategice cu Rusia.

Putem fi participanţi pe ambele dimensiuni ale jocului. Ştim însă că asta vrem şi, pe de altă parte, bătălia politică internă ne va lăsa timpul s-o şi facem în condiţii de predictibilitate a discursului, comportamentului şi deciziilor asumate?