Mea Culpa, am greşit-o cu austeritatea!

Raportul de 444 de pagini publicat pe 31 decembrie 2012 sub semnătura a două dintre personalităţile eminente ale FMI, Olivier Blanchard (economistul-şef al instituţiei) şi Daniel Leigh nu încetează să producă discuţii dintre cele mai aprinse, degenerând în acuzaţii sau reproşuri foarte dure.

În esenţă, şi de aici scandalul uriaş care a urmat, ei recunosc faptul că modelul matematic ce a stat la baza analizelor făcute de FMI şi pe baza cărora s-a impus austeritatea în atâtea ţări europene a fost greşit. O eroare matematică, un coeficient de multiplicare fals care a afectat considerabil previziunile generale ale FMI. Pe acest model s-au lucrat, rând pe rând, toate scenarile pe baza cărora s-a negociat cu ţările europene, printre care şi România.

Au fost greşite, iar impunerea austerităţii a fost contra-productivă.  Reamintesc, dacă mai este nevoie, că România a excelat prin măsuri considerate chiar atunci ca fiind la limita superioară a cererilor FMI, dar asumate la acea vreme şi prezentate naţiunii de conducerea noastră politică drept logice, necesare şi singurele capabile de a scoate ţara din criză.

Ei bine,  eforturile şi suferinţa au fost cerute şi impuse zecilor de milioane de cetăţeni europeni pe baza unei analize greşite care nu a luat în calcul nivelul dobânzilor şi nici modul în care austeritatea extrenă avea să acţioneze ca o frână reală şi extrem de puternică în raport cu nivelul consumului intern.  Au fost subestimate la modul cel mai evident efectele sociale pe termen scurt şi mediu, creşterea violentă a şomajului care a devenit, într-o perioadă neaşteptat de scurtă de timp, una dintre problemele majore cu care se confruntă câteva dintre economiile-cheie din Uniunea  Europeană (peste 50% din populaţia activă în Spania, spre exemplu). 

Efectele acestui calcul greşit se văd acum la nivelul unor cifre dramatice: în septembrie 2012, datoria publică a Spaniei ajungea la 77,4% din PIB (mai mare cu 10,7 puncte în raport cu cea existentă cu un an înainte), cu perspectiva ca, la nivelul anului 2012 să ajungă la 85% din PIB!  În octombrie 2012, datoria publică a Italiei era de 2014,693 miliarde Euro, faţă de 1.995,143 miliarde Euro, valoarea din septembrie 2012. FMI-ul nu poate decât să constate, cu tristeţe, că porocentajul de creştere economică din ţările supuse regimului de austeritate este vizibil mai mic decât cel al ţărilor cu un regim economic normal. Olivier Blanchard afirmă acum ceea ce noi am simţit pe propria piele: politicile de austeritate determină recesiune economică.  

Bun, dar acum ce ne facem? Se poate da înapoi? Pe ce tip de model se poate obţine reluarea creşterii economice? Mai este oare viabilă estimarea FMI că, după aplicarea măsurilor de austeritate, creşterea economică se va relua în 2015? Cât timp se vor mai manifesta încă efectele remanente ale deciziilor dramatice privind austeritatea şi care trebuie să fie politicile de recuperare socială ale momentului? Cât de aproape suntem de explozii inevitable generate de sărăcie şi lipsă de speranţă sau, dimpotrivă, apariţia acestei Mea Culpa a FMI poate inversa sistemul de acum?

Există un semnal de speranţă, venit ieri, poate foarte tare legat de episodul precedent, cel conţinut într-o analiză Standard & Poors care spune că anul 2013 "ar putea fi decisiv pentru a determina dacă zona euro poate ieşi din problemele sale legate de datoriile suverane".  Construcţia bugetelor naţinale va fi oare regândită pentru a face faţă acestei provocări?

Există un laitmotiv în toate discuţiile de la Bruxelles: avem nevoie să revină încrederea investitorilor în pieţele noastre! Corect, dar despre încrederea cetăţenilor, victimele neputinicoase ale unor politici de austeritate dovedite grşite şi absurde, oare când vorbim?

Citiţi raportul FMI publicat în limba engleză