Respingerea Acordului de asociere UE-Ucraina în Parlamentul Olandei, perspectiva Brexit-ului şi reluarea Consiliului NATO-Rusia nu sunt în măsură să avantajeze unitatea europeană şi euroatlantică în stoparea ofensivei ruse. Mai mult, la Chişinău se adună nori negri în perspectiva alegerii viitorului preşedinte al Republicii Moldova, cu legitimitate maximă şi orientare declarată şi explicit pro-rusă.

Panama Papers, asanare politică, morală sau atac al statelor faţă de schemele de optimizare a impozitelor multinaţionalelor

Am urmărit cu atenţie, alături de întreaga lume, fenomenul Panama Papers, prezentat în diferite formule, care de care mai ingenioase. Situat la nivelul Wikileaks, Panama Papers a fost un fenomen de spargere de către hackeri şi furt a unei baze enorme de date a unei firme de avocatură celebre utilizată de vedete, sportivi, politicieni, multinaţionale şi fonduri de investiţii pentru a deschide companii offshore în paradisul fiscal pe care-l reprezenta până de curând Panama sau terţe locaţii. Impactul de imagine a fost major, iar rezultatul, cel mai probabil, va fi sterilizarea rămăşiţelor de paradis fiscal şi reducerea spaţiilor unde mai există asemenea cutii poştale.

Dar poate cel mai important este să vedem cui foloseşte acest atac şi expunere publică, pe cine vizează şi care este rezultatul dezvăluirilor, în afara distrugerii acestui instrument, odată ce statul Panama va asuma situaţia şi colaborarea în eliminarea acestor practici. Iar răspunsul e multiplu şi a fost speculat în formule susţinute în mass-media, cu diverse interpretări.

Să ne înţelegem:

Practica utilizării offshore-urilor este una legală, cu excepţia politicienilor care nu şi-au declarat aceste conturi sau au ascuns averi, în condiţiile legislaţiei de transparenţă.

Mai mult, prezumţia existenţei acestor conturi pentru politicieni, şi nu numai pentru ei, este aceea a uşurinţei de a ascunde provenienţa şi destinaţia unor bani în companii paravan, deci o formulă de a acoperi darea şi luarea de mită şi comisioane oneroase de către companii către politicieni şi administratori de companii de stat, respectiv intermediari.

Însă în spaţiul sportivilor, vedetelor, mass-media şi al multinaţionalelor, existenţa offshore-urilor este un simplu instrument de lucru, cu un rol major în celebrele scheme de „optimizare a impozitelor plătite“, în sensul în care, la sume enorme primite şi câştigate merită să plăteşti firme de avocatură care să identifice formule de tranzacţionare şi locuri şi conturi de depozitare a acestei averi, în aşa fel încât plata comisioanelor pentru tranzacţii şi a taxelor în diferitele zone de autoritate şi legislaţie să fie minime. În egală măsură, e perfect imoral pentru o persoană publică, vedetă sau sportiv, care-şi valorifică şi-şi vinde şi imaginea, să utilizeze asemenea scheme, să se declare rezident într-o formulă administrativă avantajoasă şi să pledeze pentru a avea imaginea neştirbită. Deci imoral, cu impact asupra eventualelor contracte de publicitate şi vânzare de imagine, şi cam atât pe această dimensiune.

Dar documentele „Panama Papers“ par să mai aibă o semnificaţie dincolo de asanarea morală şi politică a establishmentului global, de la Islanda la Marea Britanie, Ucraina, Rusia sau Kazahstan şi China: expunerea conturilor şi sumelor din offshore-uri, a tranzacţiilor multinaţionalelor şi fondurilor de investiţii, cu sume mult mai importante extrase de sub controlul jurisdicţiei statelor, spre a nu fi impozitate. Aici este vorba despre scheme de optimizare la sume incomparabil mai mari, multe dintre ele fiind rezultatul extragerii profiturilor din ţările cu jurisdicţie tradiţională de plata taxelor şi impozitelor prin tranzacţii fictive, aparente, deci ilegale, prin spolierea statelor de impozite şi venituri. Apoi este vorba despre blocarea fluxurilor masive de capital cu ajutorul cărora se dau, de exemplu, loviturile pe monedă sau pe rating, în cazul statelor mai puţin sofisticate, cu sisteme mai laxe sau fragile şi cu o capacitate redusă de a lupta contra influxului brusc, apoi de ieşirea la fel de bruscă a capitalului speculant, cu impact major asupra socialului, stabilităţii şi a sistemelor / regimurilor politice.

O asemenea eventualitate, dacă e adevărată, ar reprezenta cu adevărat o operaţiune a statelor în faţa marilor corporaţii şi fonduri de investiţii, o lovitură pentru domolirea lor şi aducerea la masa de negociere. Într-adevăr, această variantă ar explica instrumentarul pentru obţinerea „Panama Papers“, ar explica coaliţia media care a preluat şi expus documentaţia şi menţinerea timp de un an a documentaţiei fără să existe scăpări, respectiv lansarea loviturii deodată, la nivel global. În replică, cercurile financiare ameninţă cu recesiunea globală din cauza imobilizării şi blocării circulaţiei vii şi instantanee a unei cantităţi enorme de fonduri la nivel global, cea din fostele offshore-uri. Probabil că lupta asta ar putea duce, într-adevăr, la criză, dar asanarea sistemului şi intrarea în regimuri reglementate clar nu poate decât să aducă profit tuturor. Dacă toată statele respectă regula jocului.

Vetoul olandez la Acordul de Asociere UE-Ucraina sau Rusia îşi valorifică substanţial investiţiile în extrema dreaptă pentru scindarea Europei

Referendumul din Olanda prin care a fost respins Acordul de Asociere al UE cu Ucraina a introdus probleme majore la adresa UE şi a relaţiilor sale cu vecinătatea. Mai întâi, a sancţionat, într-o formulă inedită, Acordul de Asociere şi există tot mai multe forţe, în special eurosceptice, dar şi de tip „Russia first”, care reclamă revizuirea documentului, amânarea lui şi trecerea din nou prin proceduri, cu impact major asupra Ucrainei, vecinătăţii europene, unităţii europene şi euro-atlantice şi a soartei clasei politice pro-occidentale de la Kiev, ba chiar şi a războiului din Estul Ucrainei.

Apoi, semnalul este unul complet nefast pentru unitatea Europei: iată cum forţe eurosceptice dintr-o ţară pot bloca un proiect european şi pot răsturna o postură de Securitate la nivel transatlantic. Mai mult, impactul acestui vot, combinat cu „Panama Papers”, care-l vizează pe David Cameron, ar putea avea ca rezultat demiterea premierului britanic, ultimul apărător al menţinerii Marii Britanii în UE, şi apoi ar aduce Brexitul la votul din vară. Deci noi probleme pentru Bruxelles şi pentru toate statele membre, cu impact politic, de securitate şi de credibilitate inclusiv în propria vecinătate, şi aşa tulburată profund de neratificarea unui acord de asociere convenit, pentru care Ucraina a pierdut Crimeea şi s-a trezit cu agresiunea militară în Donbas, iar ca efect al impactului şi acţiunilor Rusiei în inima Europei, primeşte refuzul de a avea documentul de liber schimb. Iar formula de opt-out, de exceptare a Olandei din Acordul de Asociere cu Ucraina, este greu de interpretat în termeni practici atunci când e vorba despre spaţiul de liber schimb.

„Nu Rusia a determinat respingerea, în Olanda, a referendumului pentru Acordul de Asociere cu Ucraina. Nu direct”.

Rusia este cunoscută pentru susţinerea şi finanţarea partidelor eurosceptice din Europa, şi nu de azi, de ieri. Valuri de cerneală s-au scurs pe acest subiect. Nu ştiu dacă este cazul partidelor olandeze şi grupărilor care au determinat referendumul, însă acţiunea lor a servit pe deplin interesele Rusiei pentru blocarea intrării Ucrainei în DCFTA - spaţiul de liber schimb european - şi în scindarea Europei. A făcut-o, însă, cu finanţările în cazul numeroaselor partide eurosceptice, de dreapta-extremă dreaptă, populiste, xenofobe din Europa, aşa cum a expus presa internaţională.

Să ne înţelegem: nu Rusia a determinat respingerea, în Olanda, a referendumului pentru Acordul de Asociere cu Ucraina. Nu direct, nu fiind pe deplin responsabilă. Însă, ca orice actor mare şi cu potenţă, Rusia a valorificat întotdeauna toate pârghiile şi vulnerabilităţile atunci când le-a identificat, considerându-se întotdeauna în război cu Occidentul şi subminând politicile americane, ale NATO şi UE oriunde în lume, în condiţiile unei excesive pudibonderii europene şi corectitudini politice, care a evitat tratamentul în oglindă al Rusiei ani la rândul din partea europeană. Şi astăzi abordările exclud o ciocnire direct, atât în susţineri publice, cât şi în acţiuni. Nu că cineva ar dori confruntarea cu Rusia, ci doar trebuie să fim conştienţi că absenţa unei abordări serioase extinde vulnerabilităţile.

Spuneam că nu Rusia e vinovată de greşeli, vulnerabilităţi şi găuri de consens ale Europei. Moscova doar valorifică fără preget aceste realităţi. Deci problemele trebuie căutate, deopotrivă, şi în sânul construcţiei europene, în erorile şi deficienţele din construcţie, în slăbiciunile structurale şi sistemul de decizie anevoios şi complet neindicat în situaţii de criză. Însă, nici conştientizarea şi apărarea faţă de instrumentarul de război informaţional şi război hibrid al Rusiei nu există.

Olanda nu e la prima ieşire din model. La momentul votării Constituţiei europene, tot Olanda (alături de Franţa), pe baza unei puternice coaliţii cu eurosceptici la putere, a respins la referendum documentul şi a anulat pasul înainte, ba chiar a determinat primul regres al integrării europene. E adevărat, cu votanţi care au sacţionat politicile din propria ţară, la vot. Apoi tot Olanda a fost cea care a blocat extinderea UE cu România şi Bulgaria în 2004, amânând procesul în 2007, şi a blocat extinderea Schengen pe baza unui acord de coaliţie făcut cu un partid eurosceptic. Iar astăzi, acelaşi tip de combinaţie politică şi lipsă de aplomb şi viziune a pro-europenilor olandezi a dus la prăbuşirea acordului cu Ucraina.

Relaţiile NATO-Rusia: descurajare, angajare, dar no „bussiness as usual“ până nu respectă dreptul internaţional

Foto AP

Anunţul privind relansarea unei reuniuni a Consiliului NATO-Rusia la nivel de ambasadori, la doi ani de la suspendarea relaţiei ca urmare a anexării Crimeii, a descumpănit şi a stârnit valuri de comentarii şi interpretări peste tot în lume, gestul fiind utilizat în mod extensiv de Rusia pentru a sublinia că are negocieri cu SUA, că ajunge la târguri pe seama statelor mici din Estul Europei şi spaţiul post-sovietic, că şi Occidentul este de acord cu formula pe care o propune de retrasare a sferelor de influenţă în care spaţiul post-sovietic să fie intangibil pentru democraţie, drepturile omului, societate deschisă şi prosperitate occidentală. Rezultatul a fost o dezamăgire totală la nivelul statelor vizate, mai ales din vecinătatea Europei, deja afectate de votul la referendumul olandez privind Acordul de Asociere UE-Ucraina.

Nu va exista nici o revenire la o situaţie de bussiness as usual până când Rusia nu va respecta dreptul internaţional”.

Iată însă că, în ciuda oricăror speculaţii, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, vine să facă clarificări pe această temă. Şi ele urmează vizitei lui Philip Breedlove în statele din vecinătatea Estică a UE şi a Alianţei care sunt incluse în proiecte de creştere a capacităţii de apărare, Republica Moldova şi Georgia, cu precădere, şi declaraţiilor publice privind schimbarea de strategie a NATO la Summitul NATO de la Varşovia şi trecerea de la politica de reasigurare a Flancului Estic la politica de descurajare a oricărei acţiuni împotriva statelor Alianţei prin noi capabilităţi militare şi trupe amplasate în Estul Europei.

Dar ce ne spune Jens Stoltenberg? Mai întâi ne spune, fără nuanţe, că relaţiile dintre NATO şi UE sunt mai bune ca niciodată pe motivul confruntării Occidentului cu ameninţările din Orientul Mijlociu, Nordul Africii, din partea Rusiei şi cu politicile agresive de apărare şi politică externă ale Moscovei. Într-un duet alternativ cu adjunctul său, Alexander Vershbow, vocea SUA din Alianţă, secretarul General al NATO Jens Stoltenberg a anunţat şedinţa Consiliului NATO-Rusia peste circa două săptămâni, pe tema Ucrainei.

În acelaşi timp, din aceeaşi respiraţie, în acelaşi comunicat, Jens Stoltenberg a spus că „nu va exista nici o revenire la o situaţie de bussiness as usual până când Rusia nu va respecta dreptul internaţional”. Cele două propoziţii juxtapuse arată nuanţele din comunicare şi linia fină a pasului înainte de angajarea Rusiei în privinţa Ucrainei, menită să evite confruntarea directă, să expună poziţiile Rusiei, să deschidă dialogul, chiar dacă la nivelul de ambasadori ai NATO şi de ambasador al Rusiei la NATO. Totuşi, dacă am fi avut comunicarea oprită aici, ambiguitatea constructivă a demersului ar fi ridicat semne de întrebare în legătură cu „premierea Rusiei” cu o reuniune a NRC (NATO-Russia Council), chiar şi la nivel de ambasadori.

Astfel, vidul a fost umplut de către adjunctul Alexander Vershbow, care a vorbit despre faptul că în reconstruirea unei Europe post-Război Rece, o Europă întreagă, liberă şi în deplină pace, o „Rusie revizionistă” afectează aceste eforturi prin „anexarea Crimeii şi agresiunea militară a Moscovei la adresa Ucrainei”, dar şi prin ocuparea teritoriilor Georgiei şi a Republicii Moldova şi manevrele militare ale Rusiei la frontierele NATO, ca şi prin nerespectarea dreptului internaţional, respingerea valorilor şi principiilor din Actul Final de la Helsinki şi alte numeroase acorduri de după căderea Zidului Berlinului.

Mai mult, Vershbow a adăugat că „Rusia vrea să reînfiinţeze sferele de influenţă”, fiind pregătită să redeseneze frontierele prin forţă militară, pentru a atinge acest scop, justificându-şi acţiunea cu o naraţiune falsă potrivit căreia Occidentul doreşte să o slăbească, să o umilească şi să-şi stabilească avantaje în ultimii 25-30 de ani. De aceea, SUA a cvadruplat investiţiile militare în Europa până la 3,4 miliarde de dolari în 2017, pentru a sprijini întărirea trupelor, a depozitelor de arme şi muniţii şi a forma forţa de reacţie rapidă a Iniţiativei de Reasigurare Europene a NATO.

Pentru România, cred că punctul crucial de verificare a acestor realităţi şi dezbateri în spatele uşilor închise va fi validarea (sau nu) la summitul NATO de la Varşovia a interesului pentru situaţia din Marea Neagră şi a prezenţei flotei NATO întărite în apărarea spaţiului maritim al statelor membre. În condiţiile militarizării Crimeii şi al amplasării rachetelor cu rază medie de acţiune în regiune, cu încălcarea Tratatului Forţelor cu rază medie de acţiune INF de către Rusia, prezenţa militară a NATO la nivelul controlului spaţiului naval în Marea Neagră trebuie să dubleze controlul spaţiului aerian şi terestru al statelor membre NATO şi descurajarea acţiunilor aventuriste ale lui Putin. Oricum, descurajarea e mai ieftină decât războiul, mai ales atunci când virtualul inamic este Federaţia Rusă.

Un candidat pro-rus ales direct la Chişinău şi ameninţarea reorientării strategice a Republicii Moldova

Am promis de ceva vreme să revin asupra perspectivei alegerii directe a unui Preşedinte al Republicii Moldova, a cazului în care votul aduce la conducerea statului un candidat pro-rus şi asupra perspectivei schimbării vectorului de orientare strategică a Republicii Moldova spre Est. Am amânat pentru că am vrut ca analiza să dobândească mai multe elemente de certitudine şi mai puţine variabile. Cred că ultima ieşire publică a şefului Reprezentanţei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, a fost momentul de cotitură şi că aici este cheia întregii dezvoltări din următoarea perioadă a Republicii Moldova. Pentru că a spune, din această postură, că nu contează dacă Chişinăul merge spre Est sau spre Vest, important e să meargă înainte, este deja o marcă de poziţie şi o asumare a unei fatalităţi.

Alegerile generale pentru Preşedinte al Republicii Moldova erau un subiect greu de evitat pentru putere. Nu era o problemă să reuneşti 61 de parlamentari pentru a vota un Preşedinte în Parlament, pe temeiul Constituţiei în vigoare, dar am văzut că votul nu mai asigură legitimitate (vezi cazul guvernului Filip care a trebuit trecut la viteză, în 32 minute, fără a prezenta programul, şi a trebuit să depună jurământul la miez de noapte pentru a nu fi linşat de stradă, deşi fusese votat de 57 de parlamentari). De aici şi nevoia de a da satisfacţie străzii şi a accepta votul direct. Cu problemele sale, desigur. Şi nu vorbesc aici de soluţia constituţională aplicată, cel puţin discutabilă şi, am demonstrat-o aici deja, cu efecte majore de precedent în legislaţia Republicii Moldova din ultimii 16 ani.

La cum arată situaţia politică şi susţinerea publică astăzi, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale vom avea doi candidaţi pro-ruşi care se vor înfrunta: Igor Dodon, socialist rusofil, apărător deschis al politicilor Federaţiei Ruse în regiune, a Uniunii Euro-asiatice (ce-o mai fi însemnând ea astăzi) şi a federalizării Republicii Moldova, şi candidatul Partidului Nostru (al lui Renato Usatâi), oricare va fi acela, din poziţiile partidului anti-sistem, anarhist, pro-rus, excesiv de apropiat structurilor de informaţii ale Rusiei. Partidele pro-europene, cele din stradă sau de la putere, ameninţă să propună o puzderie de candidaţi ce se vor pierde cu scoruri de o cifră, parazitându-se reciproc, dacă nu cumva varianta pe care am propus-o, cea a unui candidat unic pro-european, va prevala. Cu toate greutăţile unui asemenea proiect.

Am văzut şi abordări pe care le-aş numi desuete, naive, dacă nu ar fi foarte serioase şi ale unor cunoscători, deci interesate. Aceste abordări vorbesc despre faptul că Igor Dodon ar fi un candidat bun, că nu ar întoarce ţara de la drumul său european sau, chiar dacă ar face-o, atributele preşedintelui în Republica Moldova, chiar ales direct, sunt nerelevante, iar influenţa sa e minoră în politicile de la Chişinău. Atâta lipsă de maturitate politică sau un război informaţional şi de propagandă atât de slab purtat nu am mai văzut demult!

Cine îşi imaginează că un preşedinte ales direct va pierde legitimitatea sa evitând să forţeze formarea unei majorităţi, maximizarea atribuţiilor şi reorientarea Republicii Moldova spre proiectele integraţioniste ruse se înşeală amarnic. După alegeri, Dodon sau oricine altcineva din tagma aceasta va merge pe un asemenea drum şi-şi va valorifica alegerea directă, cea mai puternică legitimitate la nivelul statului Republica Moldova, pentru a acapara toată puterea executivă, majoritatea parlamentară şi pentru a-şi atinge obiectivele politice proprii, ale sale şi ale partidului. Indiferent de cum scrie în Constituţie. Am văzut cât de schimbătoare e interpretarea textului constituţional şi cât de schimbătoare poate fi şi structura unei Curţi Constituţionale sau a oricărei instituţii din Republica Moldova.

Deci trebuie să fie conştientizată foarte clar realitatea că, dacă la conducerea statului Republica Moldova vine un preşedinte pro-rus, avem de a face cât de curând cu reorientarea strategică a Republicii Moldova spre Est, spre fostul imperiu sovietic, către noul imperiu reconstruit al sferelor de influenţă rusă. Şi odată ce Rusia va avea preşedintele Republicii Moldova sub control, 50 de ani nu-l va mai pierde din mâini, cu toate consecinţele ce vor urma.

Tocmai în acest context este şocantă declaraţia lui Pirkka Tapiola potrivit căreia nu contează dacă Republica Moldova o ia la Est sau la Vest, important e să meargă înainte. Asta deoarece înainte poate însemna cu oiştea în gard, cu capul în zid sau direct în prăpastie! Şi nu înainte spre un progres, spre reforme, spre consolidarea democraţiei, a statului de drept, a instituţiilor pe model european, a combaterii corupţiei şi a construcţiei prosperităţii pentru proprii cetăţeni.

Este clar că domnul Tapiola e un diplomat, nu un politician, ba aş spune mai degrabă un eurocrat decât un vizionar şi un susţinător al politicilor europene strategice profunde. Altfel nu avea cum să prevaleze în abordarea sa înclinaţia de a fi “în partea sigură, corectă politic” – după câteva declaraţii controversate pe care le tot explică şi astăzi – în loc să apere politicile europene de vecinătate, Parteneriatul Estic şi susţinerile politicienilor pro-europeni din statul în care serveşte mandatul pentru perspectiva europeană a statelor asociate, Republica Moldova în primul rând.

În consecinţă, Tapiola a preferat să spună că el va lucra cu orice guvern va veni, în orice orientare ar da-o alegătorii Republicii Moldova, dar va susţine reforma instituţională şi atât. Acum trebuie să spunem că şi opţiunea României (ca ambasador la Chişinău) respectă această perspectivă, de a se putea schimba orientarea strategică a Republicii Moldova şi nevoia de a lucra cu orice conducere a statului. Însă asta nu înseamnă să accepţi, fatalist, de astăzi începând, o asemenea perspectivă.

Reprezentantul UE este excesiv contemplativ. Respectă suveranitatea, e alegerea cetăţenilor Republicii Moldova, vor să o ia spre Est, foarte bine, treaba lor. Eu sunt doar ambasador aici şi lucrez cu oricine. Şi, în principiu, nici nu mă interesează ce fac, odată ce le-am spus de nenumărate că ori că nu fac reforme, nu înţeleg obiectivele strategice, să se descurce. Personal, cred că aceasta este o atitudine reprobabilă, condamnabilă şi arată eşecul alegerii tipologiei de reprezentant al UE la Chişinău, care, dincolo de cunoştinţe asupra spaţiului unde face reprezentarea, trebuie să aibă şi viziune, şi înţelegere politică, şi orientare pentru promovarea UE, a opţiunilor şi perspectivelor sale, a imaginii UE şi a modelului pe care-l reprezintă UE în această ţară şi în regiune. Or, percepţia cetăţeanului Republicii Moldova despre Uniunea Europeană astăzi poate fi reproşată UE însăşi, slăbiciunilor şi vulnerabilităţii sale, politicilor partidelor pro-europene la Chişinău şi amestecului lor în acte de corupţie, încetinelii reformelor şi lipsei de credibilitate, dominaţiei spaţiului public de către media rusă şi războiului informaţional şi de influenţă al Rusiei la Chişinău. Dar cu certitudine şi activităţii reprezentanţei UE în Republica Moldova, în primul rând unor acţiuni şi declaraţii neinspirate sau a inacţiunii, în alte privinţe, a şefului delegaţiei, Pirkka Tapiola.

Dar ieşirea din corzi nu se face cu lamentări şi căutări de vinovăţii, ci cu acţiune dedicată şi implicare puternică în promovarea Europei în Republica Moldova. Nu cu fonduri pentru ieşire în stradă contra guvernului pro-european sau tăieri de fonduri europene pentru reformele din Republica Moldova, ci, din contra, cu influenţă, presiuni, acţiune directă pentru a determina reforma şi a determina acţiuni efective de transformare normativ-instituţională a Republicii Moldova, în condiţiile vitrege ale situaţiei politice, a majorităţii şi a guvernului existent la Chişinău. Cu oamenii politici existenţi.

Cred astăzi că se impun câteva soluţii pentru perspectiva europeană a Republicii Moldova. Găsirea unei formule acceptabile de candidat unic pro-european la preşedinţia Republicii Moldova, propus de societatea civilă, forumul civic, opoziţia din stradă, acceptabil puterii şi acceptat de aceasta. Apoi se impune acţiunea imediată a UE de reconsiderare a forţei sale de proiecţie a valorilor şi principiilor în vecinătate în statele associate, cu precădere, şi relansarea soft-powerului şi a puterii transformative europene în vecinătatea sa. Aducerea Europei în întreaga vecinătate, nu retractilitatea şi ascunderea după zidurile permeabile ale frontierelor sale actuale. Iar aici sprijinirea statelor asociate şi acordarea perspectivelor europene pentru Republica Moldova, Georgia şi Ucraina sunt obligatorii. În fine, un efort de a obţine lărgirea coaliţiei pro-europene, împărţirea responsabilităţii cu opoziţia parlamentară şi societatea civilă, cu forţele pro-europene din stradă şi extragerea lor de sub controlul forţelor pro-ruse care au preluat mişcările de protest. Aici, transferul conducerii Parlamentului către PLDM şi angajarea în cadrul acţiunii executive a reprezentanţilor societăţii civile specializaţi în politici publice sunt acţiuni absolut obligatorii.