Mareşalul Alexandru Averescu a fost comemorat la Buzău, pe 3 octombrie, la 75 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, la sediul Diviziei 2 Infanterie "Getica", urmaşa de azi a faimoasei Armate a 2-a.

Comemorarea a cuprins un ceremonial militar şi religios, cu depuneri de coroane la bustul mareşalului, o evocare a personalităţii marelui comandant şi om politic şi vizitarea muzeului unităţii, unde sunt şi arme, documente şi fotografii din Primul Război Mondial.

Acţiunea este rodul perseverenţei generalului maior dr. Nicoale Ciucă, preşedintele Fundaţiei "Mareşal Alexandru Averescu",  una dinamică şi ca urmare a entuziasmului camaradului Romeo Feraru. 

Au ţinut să fie prezenţi veterani de război, militari profesionişti activi şi în rezervă, plus profesori şi elevi de la Liceul Pedagogic "Spiru Haret". 

buzău

Dincolo de reperele semnalate mai sus, ale acestui eveniment, ineditul acţiunii constă în faptul că despre mareşalul Averescu, ale cărui abilităţi de comandant, cu mentalitate de învingător, sunt recunoscute în istoria primei conflagraţii mondiale, a vorbit un general, Nicolae Ciucă, care mai are şi azi, în memoria afectivă, furtunile din deşerturile aflate la mii de kilometri de patrie, unde a comandat batalioane expediţionare, parte a unor structuri aliate sau de coaliţie, menite a reda speranţa locuitorilor unor arealuri geopolitice bântuite de obscurantism şi terorism.

Unele dintre gândurile generalului de azi, despre mareşalul de ieri, merită a fi cunoscute:

*Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în sudul Basarabiei, întoarsă temporar Moldovei, după războiul Crimeei, astăzi – Ozornoe – Ucraina. Voluntar în Războiul Independenţei, îşi va câştiga gradul şi eghileţii de sergent pe câmpul de luptă.

*Absolvent, cu rezultate remarcabile, al Şcolii divizionare de la Mânăstirea Dealu, în 1881, când dobândeşte gradul de sublocotenent, va urma, pentru specializare, Şcoala Superioară de Război, din Torino, unde se remarcă prin dotări excepţionale.

*Obţine brevetul de ofiţer de stat major, calitate în care activează în cadrul Marelui Stat Major Român, între anii 1888-1894.

*Cu gradul de maior, i se încredinţează comanda Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, cea mai înaltă instituţie de învăţământ militar a ţării.

*În 1895 este numit ataşat militar la Berlin, funcţie de mare importanţă pentru relaţiile nu numai politice ale României - tratatul secret de alianţă cu Puterile Centrale, din 1883 -, ci şi militare, Germania fiind, în acea epocă, principalul nostru furnizor de armament.

*Cariera sa militară intră în conjuncţie cu politicul, în perioada 1907-1909, numit fiind, la 13 martie 1907, în plină desfăşurare a revoltelor ţărăneşti, în funcţia de ministru de război. Rezolvă, manu militari, conflictul social, de altfel singura alternativă realistă, recunoscută şi de Caragiale, în pamfletul „Din primăvară până-n toamnă” – „dacă îţi arde casa, trebuie s-o stingi”.

*Se evita, astfel, aportul voluntar al puterilor militare vecine – rusă şi austro-ungară - ce urmăreau, sub pretextul pacificării, să intervină şi să repete o ocupaţie, a cărei experienţă o aveam din secolul anterior.

*Între 1911 – 1913, deţine funcţia de şef al Marelui Stat Major, moment în care armata română se mobilizează exemplar, intervenind, în mod decisiv, în cel de al doilea război balcanic, impunând totodată imaginea unei Românii ce poate fi arbitru militar în aceasta parte de Europă.

*Campania pentru întregire naţională îl află la comanda Armatei a 2-a, a cărei impetuoasă înaintare pe frontul din Transilvania conduce la eliberarea Braşovului şi înaintarea până pe linia Mureşului mijlociu.

*În septembrie 1916, generalul Averescu elaborează planul „Operaţia Flămânda”, menit a răsturna echilibrul de forţe ale Puterilor Centrale, printr-o intervenţie peste Dunăre. Eşecului, datorat şi unui ghinion meteorologic, îi urmează revenirea la comanda Armatei a 2-a, ce va apăra cu tenacitate şi vitejie căile de importanţă strategică de pe Valea Prahovei şi Dâmboviţa ameninţate de ofensiva Armatei 9 germane.

*Reuşeşte să-şi ducă, cu minime pierderi, trupele pe frontul de la Porţile Moldovei.

*Campania din vara anului 1917 reprezintă apogeul carierei sale militare, generalul Averescu conducând marile bătălii de la Mărăşti (iulie 1917) şi Oituz (iulie – august 1917).

*Bătălia de la Mărăşti a fost o strălucită victorie militară românească, datorată unei operaţii ofensive magistral pregătite şi pusă în faptă pe câmpul de luptă, moment ce îl va aşeza pe Alexandru Averescu, fără putinţă de tăgadă, în galeria marilor comandanţi de oşti.

*Aceste victorii îi aduc o popularitate enormă.

*Va pierde un prim ministeriat, acordat de Ferdinand I, datorită faptului că va refuza să semneze un tratat de pace (cel de la Buftea) cu Puterile Centrale, umilitor pentru ţară.

*După 1918, beneficiar al unui mare capital de încredere, va înfiinţa Liga Poporului (Partidul Poporului, de mai târziu) şi va deţine importante funcţii, în conducerea de stat: preşedinte al Consiliului de Miniştri (ianuarie – martie 1918; 1920 – 1921; martie – august 1926; noiembrie 1926; iunie 1927), ministru de interne (1919 - 1920), ministru al industriei şi comerţului (1920 – 1921).

*În anul 1930 i se acordă gradul de mareşal. În timpul deţinerii demnităţilor amintite a ştiut să se înconjoare şi să guverneze cu intelectuali străluciţi ai epocii: filosofii P.P. Negulescu şi Ion Petrovici, Mihail Manolescu (economist de rang şi faimă europeană), buzoianul C. Garoflide (expert agrar), Take Ionescu (expert în externe), Duiliu Zamfirescu (diplomat şi scriitor), Şt. Zeletin – sociolog (ministru în departamentul Instrucţiei Publice), fără ca lista să fie epuizată.

*În 1934, când se afla în dizgraţia camarilei carliste, un filosof din tânăra generaţie, Constantin Noica, îi lua apărarea în presă, relevându-i probitatea morală, calitate nu foarte obişnuită în peisajul politic de atunci: „Cel mai înverşunat duşman al d-lui Mareşal Averescu nu poate contesta că în toate manifestările domniei sale este o demnitate pe care nu o întâlneşti prea des la alţi oameni politici. Cred că numai un om care se respectă şi respectă, prin aceea, şi pe alţii, putea să nu răstoarne aşezările legale ale ţării şi să nu abuzeze de popularitatea pe care o avea, în primii ani de după război”.

*În 1937, când mareşalului îi apar volumele „Notiţe zilnice din război”, acelaşi conaţional va iscăli articolul „Etică de soldat”, în care para unele imputaţii aduse învingătorului de la Mărăşti: „O persoană atât de respectabilă nu poate fi decât crezută, iar cei care vor avea să corecteze unele din afirmaţiile sale o vor face, desigur, cu mare sfială”. Cât despre poziţia sa politică, în privinţa răspunderilor, se adaugă că „lucrurile acestea le pot face mareşalii adevăraţi, cei care şi-au trecut probele, şi-au depăşit păcatele şi, în felul lor, s-au desăvârşit.” 

A murit în noaptea de 2/3 octombrie 1938, la Bucureşti, moment consemnat astfel de istoricul Gheorghe I. Brătianu: „Era omul gândului şi al faptei; acestea au dreptul astăzi la întreaga noastră evlavie. Ostaş ridicat prin vrednicia sa până la cele mai înalte trepte ale comandamentului şi ale răspunderii, el căpătase în rândurile celor mai mulţi valoarea unui simbol – cel puţin o dată se adeverise că în raniţa sergentului de la 1877 se ascundea bastonul de mareşal, din 1930.”

*Momentul omagial de astăzi se constituie într-o datorie de onoare faţă de comandantul glorioasei Armatei a 2-a, unul dintre mareşalii României, om politic şi membru de onoare al Academiei Române.

Dumnezeu să ocrotească România şi eroii ei!