Marea Schismă din ortodoxie cuprinde şi Republica Moldova. Bătălia pierdută de România

Igor Dodon şi Patriarhul Kiril FOTO presedinte.md

Generaţia asta de politicieni de acum, dincolo de circul de cea mai proastă calitate în care se complace să supravieţuiască, va purta răspunderea că a distrus, prin nepăsare şi demagogie ieftină, ceea ce ar fi trebui să fie o construcţie strategică cu adevărat fundamentală, rezultantă a unui ideal naţional: relaţia cu Republica Moldova.

Prost consiliaţi de nişte oarecare ce şi-au clădit cariere pe aparenta lor „expertiză pe Moldova“, decidenţii noştri au mers mai întâi pe un festivism promovat mai ales în perioade electorale când, cum scrie în manualele pentru pregătirea discursurilor candidaţilor, dă mereu bine să te arăţi profund şi sincer preocupat de „soarta fraţilor noştri de peste Prut“. Pe cale de consecinţă, i-am asigurat pe cei de la Chişinău (ca, de altfel, şi pe partenerii noştri strategici de la Ankara) că drumul lor spre integrare europeană trece pe la Bucureşti. Vorbe goale spuse doar pentru piaţa noastră internă, mereu credulă şi gata să se entuziasmeze uşor pentru toate prostiile. Drept care, apetenţa pentru relaţia cu Bucureştiul a ajuns să fie evocată doar de vocile care mai susţin încă „partida unionistă“, parte a grupării pro-europene de la Chişinău, acum sub o imensă presiune rusă şi în pierdere de viteză, odată cu scăderea entuziasmului UE, mai ales înainte de alegeri, de a mai investi politic şi financiar în Proiectul semi-decedat al Parteneriatului Estic.

După părerea mea, politicienii şi analiştii noştri ar fi trebuit să sesizeze la timp (şi nu post factum) că Marea Schismă din ortodoxie nu avea cum să se oprească la spaţiul ucrainean. Să fi avut acces la semnalele urgente de atenţie care veniseră de aproximativ un an de zile din zona Consiliului ecumenic al bisericilor de la Geneva. Le-am primit şi eu cu deosebită îngrijorare, mai ales ascultând diverse discuţii la Bruxelles privind semnificaţiile viitoarei reorganizări de spaţii din zona de frontieră UE/NATO cu Federaţia Rusă în contextul a ceea ce se anunţa a fi eşecul dramatic al Marelui Sinod din Cipru.

Iar semnalele de alarmă s-au adeverit întru totul, căci, acum lucru evident, se merge spre o formalizare a spaţiilor care urmează să intre în „zona de control şi protecţie“ asigurată de Biserica Ortodoxă Rusă, părăsind vechea relaţie cu Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopole. Şi, asigurând, de facto, un statut cu totul nou pentru Biserica Rusă, foarte asemănător cu instaurarea „celei de-a Treia Rome“, visul pan-slavist al mai multor generaţii.

În acest context al Marii Schisme, poate în mod neaşteptat pentru mulţi, o piesă centrală se impune a fi Igor Dodon, Preşedintele Republicii Moldova. Poziţia sa acum interesantă poate deveni chiar esenţială dacă vizita sa de acum la Moscova şi întâlnirea cu Patriarhul Kiril înseamnă ceva cu mult mai mult decât u prilej ca Preşedintele Dodon să fie decorat cu Ordinul „Sf.Cuvios Serghie de Radonej“, gr. II, „pentru atenţia acordată sprijinului activ dat iniţiativelor publice bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe din R.Moldova“.

Care Biserică, spune Igor Dodon, - şi de aici încep lucrurile foarte interesante - are un statut foarte clar definit: „Biserica Moldovei este parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Ruse. Aşa a fost, este şi, sunt sigur că aşa va fi în continuare. Majoritatea covârşitoare a credincioşilor creştini ortodocşi din Moldova sunt de aceeaşi părere“.

Dar nu este doar atât. E doar o confirmare a faptului că Patriarhia Moscovei este foarte interesată de posibilul succes al iniţiativei anunţate de Dodon pe Facebook, într-un mesaj postat doar în limba rusă (semnalat de colegii de la Timpul.md) în care declară că susţine pe deplin iniţiativa de a convoca un consiliu pan-ortodox în Republica Moldova:

„Eveniment sprijinit de cercurile largi de clerici şi laici ai Bisericilor Ortodoxe din Rusia, Serbia, Bulgaria, Polonia, Alexandria, Ierusalim şi Biserica Ortodoxă din America, pentru rezolvarea uneia dintre cele mai mari probleme din istorie Ortodoxiei... Republica Moldova poate deveni o platformă pentru întâlnirile între toţi conducătorii bisericilor locale în această perioadă extrem de importantă. Sunt încrezător că împreună putem găsi modalităţi de a rezolva această situaţie dificilă.“

Bătălia care început acum are în vedere redefinirea teritoriilor de influenţă aflate în subordinea directă a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu ţările menţionate pe listă ca susţinătoare ale primului cerc de forţă născut acum în jurul Patriarhiei moscovite. Nu se anunţă deloc timpuri uşoare pentru viitor deoarece este foarte la îndemână translatarea acestei discuţii de acum în zona disputelor sau chiar a conflictelor inter-confesionale, aşa cum s-a petrecut în cazul tuturor perioadelor ce au urmat unei schisme de asemenea dimensiuni.

Întrebarea este nu „dacă“, ci „când“ anume se va utiliza asta ca un argument sau ca un accelerator în susţinerea sau justificarea unor platforme politice care să încerce îndepărtarea definitivă a unor dintre ţările de pe listă de alianţele lor europene şi euro-atlantice, folosind tocmai presiunea care se poate dovedi absolut impresionantă a bisericilor ortodoxe aliate Moscovei, plus mişcări corespunzătoare în cadrul populaţiilor de origine slavă, filo-ruse.

Ce-ar putea face ai noştri? Multe, dacă subiectul mai interesează pe cineva.

În primul rând, Biserica noastră ar trebui să-şi formuleze o poziţie publică faţă de toată această suită de evenimente, cu o susţinere afişată pentru Mitropolia Basarabiei, ultimul reazăm al spiritualităţii şi credinţei româneşti în spaţiul de dincolo de Prut. Poate acordând atenţia cuvenită ca acest posibil apel-susţinere necondiţionată să cuprindă şi trimiteri precise care să nominalizeze şi valoarea pentru România a bisericilor româneşti aflate în ţările menţionate pe lista domnului Dodon. Nu se uită nimeni la ele, nu vorbeşte nimeni despre ele, vor fi înghiţite de marele val aflat acum în pregătire. Poate, ocupaţi cu susţinerea „referendumului pentru familie“, să nu fi avut timp şi de altceva. Poate, dar nu sunt foarte sigur că doar asta ar putea fi cauza.

Dar politicienii noştri ce-ar putea face? De făcut nu vor face nimic. Dar, măcar demonstrativ, poate ar fi trebui ca măcar unul dintre ei să vrut să comenteze asupra implicaţiilor politice regionale ale situaţiei nou-create. Poate că ar trebui.

Dar indiferenţa este ucigaşă şi atotbiruitoare. Uitaţi-vă doar la ce se discută acum în spaţiul românesc, comparaţi cu jocurile enorme din jurul nostru şi veţi avea o imagine corectă asupra perspectivelor.