Marea Mediterană în flăcări!

În Marea Mediterană a izbucnit un conflict regional extins. Războiul din Libia şi concurenţa pentru gazele naturale au încins spiritele. La cele două probleme se adaugă conflictul deschis Franţa-Turcia. Pentru Franţa, a fost picătura care a umplut paharul. Pentru Turcia, a fost o neînţelegere. Pentru NATO, acesta ar putea fi un moment de cotitură. Binomul Rusia - Turcia „face cărţile“!

Mediterana s-a chemat pe vremea Imperiului Roman: Mare Nostrum Termenul de Mare Nostrum a fost folosit iniţial de către romani pentru a face referire la Marea Tireniană, în urma cuceririi  teritoriilor din Sicilia, Sardinia şi Corsica în timpul Războaielor Punice cu Cartagina. Până la 30 î.Hr., stăpânirea romană s-a extins din Peninsula Iberică până în Egipt, iar denumirea de Mare Nostrum a început să fie folosită în contextul întregii Mării Mediterane. 

Astăzi în Mediterană lucrurile nu stau tocmai bine. Se apropie un conflict care poate distruge stabilitatea dată de finalul celui de-al Doilea Război Mondial şi de aderarea în 1952 la NATO a Turciei şi Greciei. Preşedintele Truman, care viza îngrădirea URSS, dorea ca cele două ţări să se afle de partea cea bună a Cortinei de Fier. 

Încercăm să analizăm rădăcinile recente ale acestei stări explozive. Spun rădăcinile recente pentru că relaţiile Grecia Turcia sunt în echilibru precar de multă vreme, între cele două state existând numai o apropiere geografică. Între Ankara şi Atena există un cumul de rivalităţi istorice care ameninţă permanent cu destabilizarea situaţiei de securitate. 

Pe primul loc sunt revendicările teritoriale în Marea Egee, litigii cronice privind demarcaţia apelor teritoriale şi militarizarea insulelor din Marea Egee. Toate aceste pe fundalul dosarului Cipru, care a generat confruntările din 1974 şi disputele recente din zona economică exclusivă a celor două din Marea Egee. 

În primul rând, avem atitudinea Turciei lui Erdogan faţă de Occident, vecini şi politicile interne care s-a schimbat radical după lovitura de stat eşuată contra preşedintelui din 2016. Preşedintele turc acuză statele occidentale că nu l-au sprijinit. De atunci, Turcia are „duşmani“ peste tot, unii tradiţionali alţii de conjunctură. Politica externă a Turciei s-a schimbat fundamental deşi se pare că visul fostului ministru de Externe Ahmet Davutoglu de a face din Turcia principalul jucător din regiune „fără de care să nu se poată mişca nici măcar o frunză în Orientul Mijlociu” s-a sfârşit de mult. Încă dinainte de Primăvara Arabă, Davutoglu credea că Turcia, condusă de Partidul Dreptate şi Dezvoltare (AKP) şi de liderul său Recep Tayyip Erdogan vor deveni vârful de lance în Orientul Mijlociu în primul rând datorită populaţiei sale predominant musulmane, a sistemului său democratic, a economiei înfloritoare şi a puternicei sale armate. Acest vis însemna de fapt reîntoarcerea Turcia în lumea islamică. Ankara spera că va aduce Frăţia Musulmană la putere peste tot în regiune, prin alegeri democratice, după modelul alegerilor din Turcia care au adus AKP la putere în 2002. Între timp, Ministrul de Externe turc a fost dat jos, din motive căruia lui Davutoglu, în ciuda pretenţiei sale de a înţelege dinamica regiunii mai bine decât alţii, i-au scăpat. 

Situaţia de astăzi din regiune arată cât de puţin se ridică Ankara la înălţimea realităţilor sociale şi politice din Orientul Mijlociu şi cât de eronate erau visurile lui Davutoglu despre şansele de refacere a Imperiului Otoman. În schimb Erdogan continuă visul lui Davutoglu sub alte forme care irită atât aliaţii cât şi duşmanii. Armata turcă a spulberat visele kurzilor de creare a unui stat independent propriu odată cu lansarea operaţiunilor militare în zonele kurde din Siria şi Irak. De asemenea, poziţiile Turciei în războaiele din Siria şi Libia sunt contrare intereselor Rusiei, o ţară de la care importă o parte considerabilă din gazele naturale pe care le foloseşte în economie. Odată cu schimbarea de către armata condusă de Abdel Fattah el-Sisi a fostului preşedinte Mohamed Morsi Isa Al-Ayyat şi înlăturarea de la conducerea statului egiptean a Frăţiei Musulmane, în 2013, relaţiile dintre Ankara şi Cairo s-au deteriorat. Ankara a susţinut Frăţia Musulmană de-a lungul istoriei ei. Acum se vorbeşte chiar de posibilitatea unor confruntări directe între armata turcă şi cea egipteană în conflictul libian. Egiptul se află în aceeaşi tabără cu Rusia în războiul din Libia. 

În al doilea rând, într-o regiune arabă zguduită de tulburări, prietenii lui Erdogan sunt puţini, în timp ce lista inamicilor cuprinde cele mai importante state arabe de la Egipt la Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Aceştia acuză Turcia că încearcă să submineze stabilitatea politică susţinând grupări islamice de opoziţie precum Frăţia Musulmană, care este interzisă şi reprimată de multe guverne arabe. 

În al treilea rând, un factor cheie care împiedică prăbuşirea totală a politicii externe a Turciei - având în vedere izolarea internaţională în creştere a Ankarei - a fost capacitatea preşedintelui Recep Tayyip Erdogan de a folosi locaţia strategică a Turciei şi diferendele dintre puterile regionale şi cele globale. Erdogan s-a folosit, în special, de rivalitatea dintre Statele Unite şi Rusia în Orientul Mijlociu şi în estul Mediteranei, cu un succes relativ, în timp ce încearcă să-şi atingă propriile ambiţii regionale. Valoarea geostrategică a Turciei a obligat atât Washingtonul, cât şi Moscova să menţină o relaţie ”de lucru” cu ea, în ciuda disputelor grave pe care le au cu Ankara cu privire la o multitudine de probleme. Prieteniile personale pe care preşedintele Erdogan le are cu preşedintele american Donald Trump şi cu preşedintele rus Vladimir Putin au întărit Ankara şi au evitat crizele grave, care ar fi putut chiar escalada în confruntări militare directe între forţele turce şi SUA / Rusia, în special în Siria.

Ankara nu s-a împiedicat să folosească legăturile cu Moscova şi Washington chiar împotriva acestor puteri, în funcţie de ocazie. Turcia s-a bazat pe sprijinul tacit al Rusiei pentru a obţine un sprijin militar în nord-estul Siriei şi pentru a acţiona împotriva Unităţilor de Protecţie a Populaţiei (YPG), o miliţie kurdă susţinută de SUA despre care Turcia spune că este un grup terorist. Astăzi, se bazează pe sprijinul SUA în nord-vestul Siriei împotriva eforturilor regimului Bashar al-Assad, susţinut de ruşi,  pentru a recâştiga controlul asupra întregii provincii Idlib. În mod similar, Ankara se bazează pe sprijinul administraţiei Trump în Libia, unde Turcia şi Rusia sprijină părţile opuse. 

Astfel de operaţiuni relevă, totuşi, incapacitatea Ankarei de a acţiona fără un anumit grad de protecţie, în spatele scenei, din partea fiecărei superputeri.Mulţi se îndoiesc că Turcia ar fi avut vreun câştig în Siria fără un astfel de sprijin. 

În al patrulea rând, observăm ca astăzi Turcia şi Rusia se comportă mai degrabă ca rivalii în Siria şi Libia, decât partenerii care au pretins că sunt. Moscova continuă să insiste ca forţele turce să părăsească Siria după misiunea cu care au fost însărcinate, şi anume eliminarea elementele jihadiste din provincia Idlib. Erdogan a reiterat însă de curând că Turcia va rămâne în Siria „până când sirienii îşi vor câştiga pace, libertate şi încrederea”. Problemele esenţiale ale Turciei cu Rusia în Siria rămân nesoluţionate, pe măsură ce apar alte diferenţe în altă parte. Părţile continuă să aibă diferenţe în ceea ce priveşte viitorul politic al ţării şi rolul pe care ar trebui să îl joace preşedintele Assad în acest sens. Problemele Turciei cu Rusia în Libia cresc şi ele, deoarece părţile alunecă mai adânc într-un război al ”proxilor”. Moscova continuă să încerce consolidarea militară a forţelor lui Khalifa Hifter, a cărui Armată Naţională Libiană (LNA) a suferit înfrângeri semnificative în urma sprijinului militar turc acordat Guvernului Acordului Naţional. Între timp, reluarea conflictului dintre Armenia şi Azerbaidjan este de asemenea susceptibilă să blocheze legăturile politice ale Turciei cu Rusia, mai ales după ce Ankara a promis să sprijine prin orice mijloace necesare Azerbaidjanul. 

Deşi Moscova neagă orice legătură cu conflictul din Caucaz a executat în Districtul de Sud exerciţii militare de mare amploare similare celor planificate şi neexecutate decât parţial de NATO în Europa (Defender Europa 2020). Diplomatul turc  Unal Cevikoz (fost ambasador al Turciei la Baku), a declarat că graniţele armene cu Turcia sunt asigurate de forţele ruseşti. Decizia lui Erdogan de a transforma Catedrala ortodoxă Hagia Sophia din Istanbul dintr-un muzeu într-o moschee a creat şi mai multă anxietate la Moscova. 

Potrivit unui purtător de cuvânt al bisericii ruseşti, mişcarea reprezintă „o palmă pe faţa pe care conducerea turcă a aplicat-o Bisericii Ortodoxe”. Surse din anturajul preşedintelui Putin spun că acesta i-a transmis lui Erdogan, în timpul conversaţiei lor telefonice din 13 iulie, faptul că acest eveniment a provocat „o marea reacţie socială în Rusia”. Perspectivele legăturilor turco-americane apar, de asemenea, reduse, preşedintele Trump pierzând teren în faţa concurentului prezidenţial Joe Biden  pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie. Biden, cunoscut pentru legăturile strânse cu lobby-urile anti-turce greceşti, cipriote şi armene de la Washington, a avut puţine simpatii de-a lungul carierei sale politice pentru Turcia inclusiv în anii din urmă, mai ales, faţă de Erdogan. 

Absenţa preşedintelui Trump după alegerile din noiembrie 2020 ar înlătura, de asemenea, principala protecţie împotriva unui Congres american profund ostil, în care antipatia pentru Erdogan traversează liniile bipartizane. În ciuda eforturilor preşedintelui Trump în favoarea Ankarei, Turcia a fost scoasă de Congresul SUA din programul F-35 din cauza achiziţiei de sisteme de apărare anti-rachetă S-400. Biden, precum şi mulţi alţi senatori din Congres, sunt de asemenea, supăraţi pe preşedintele Trump pentru că au permis Turciei să organizeze o operaţiune la sfârşitul lui 2019 împotriva armatei kurde (YPG) din nord-estul Siriei, ceea ce ei consideră „o trădare a aliaţilor kurzi ai Americii”. Între timp, decizia lui Erdogan cu privire la Hagia Sophia a reverberat şi la Washington. 

Departamentul de Stat şi-a exprimat „dezamăgirea” pentru această mişcare, în timp ce preşedintele Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului, James Risch, a caracterizat decizia drept un „afront profund pentru creştinii din întreaga lume”.

În al cincilea rând, Washingtonul şi-a făcut cunoscută opoziţia cu privire la mişcările Ankarei în estul Mediteranei, unde Turcia este implicată într-o confruntare cu Grecia, Cipru, Egipt şi Israel cu privire la drepturile de explorare a hidrocarburilor.

 În al şaselea rând, pentru Europa, Turcia este în acelaşi timp un partener indispensabil şi o problemă. Angajamentul său de a începe explorarea gazelor în zona de exclusivitate economică a insulei Cipru, al cărei nord este ocupat de armata turcă, a fost denunţat de vecinii mediteraneeni Egipt, Israel şi Grecia, potenţiali parteneri într-un proiect de gazoducte, precum şi de UE. Gazdă pentru la 3,6 milioane de refugiaţi sirieni, Turcia controlează, de asemenea, un robinet al unui flux major de migraţie spre Occident, forţând oficialii europeni să trateze Ankara cu prudenţă. În schimb marele rival a lui Erdogan este Preşedintele Franţei cel care a criticat vehement toate acţiunile Turciei în Mediterană. Preşedintele Macron a cerut ca Turcia să fie „sancţionată” şi a acuzat Ankara că ar „încălca” apele teritoriale ale Uniunii Europene din cauza activităţilor de explorare a hidrocarburilor din estul Mediteranei de Est. "Nu este acceptabil ca spaţiul maritim al unui stat european să fie încălcat sau ameninţat. Cei responsabili trebuie sancţionaţi", a spus Macron înainte de discuţiile de la Paris cu liderul cipriot grec Nicos Anastasiades. 

Hami Aksoi, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe turc,  a declarat că Franţa îşi pierde imparţialitatea şi şansa de a contribui la stabilitatea regională cu „fiecare pas greşit pe care l-a făcut în ultimele evoluţii în Mediterana de Est”. "Fiecare pas făcut de Turcia în Mediterana de Est are drept scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale Turciei şi ale ciprioţilor turci pe baza dreptului internaţional", a menţionat Aksoi. Observaţiile au venit după ce marina din Turcia, la 21 iunie, a emis un aviz, cunoscut sub numele de NAVTEX, pentru sondaje geologice efectuate de nava Oruc Reis şi alte două nave de sprijin în apele de la sud de insulele greceşti Rodos, Karpathos şi Kastellorizo operaţiune care se derulează până pe 2 august. 

Grecia a spus că a fost o încercare a Ankarei de a ”se prinde” pe platoul continental. Guvernul turc a respins poziţia greacă spunând că insula Kastellorizo - situată la aproximativ 2 kilometri până la coasta turcească şi 580 kilometri până la coasta greacă – face parte din cei 40 000 kilometri pătraţi ai platoului continental al Turciei.Ankara trimisese anul trecut nave de foraj în Mediterana de Est pentru a-şi afirma drepturile Turciei şi Republicii Turce din Cipru de Nord (TRNC) asupra resurselor din regiune. De fapt vorba lui  Timothy Ash, analist la BlueBay Asset Management[1]: „Realitatea este că UE este un leu fără dinţi atunci când vine vorba de Turcia” iar Erdogan şi-a dat seama de mult timp de acest fapt. Şi totuşi prudenţa rămâne de ambele părţi. Să fie clar Turcia nu va ieşi din NATO pentru că a doua zi va fi o ţară din lumea a treia, iar Europa pentru care Turcia este totuşi un partener indispensabil, nu va sancţiona Turcia pentru acţiunile sale din Libia lăsând la latitudinea ţărilor din zonă rezolvarea acestui conflict. 

De ce ar fi acestea interesate de pedepsirea Turciei? 

 Pentru că intervenţia militară a Turciei în conflictul din Libia dă un sprijin important miliţiilor islamiste pentru stabilirea unui regim al Frăţiei Musulmane la Tripoli. Printre grupările islamiste care sprijină guvernul lui Al-Serraj se află partidul Al-Watan, condus de Abedelhakim Belhaj, fostul lider al aşa-numitului Consiliu Militar de la Tripoli. Belhaj a fost emirul Grupului Islamic de Luptă Libian[2], o organizaţie islamistă care a participat la luptele pentru răsturnarea de la putere a lui Gaddafi. Nu este nici o mirare că sprijinitorii cei mai mari ai guvernului Al-Serraj sunt Turcia şi Qatar, două state cunoscute pentru sprijinul constant acordat Frăţiei Musulmane. Mai există şi o a treia ţară care sprijină actualul guvern libian recunoscut de ONU: Italia, dar exclusiv din motive legate de interesele sale petroliere, care sunt localizate în zona controlată de Al-Serraj.

În al şaptelea rând, Turcia a inversat campania Armatei Naţionale Libiene (LNA) susţinuta de Rusia, Emiratele Arabe Unite şi Franţa, pentru a răsturna Guvernul Acordului Naţional. Odată ce Rusia şi-a extins bazele militare din Siria, acum Moscova îşi poate permite să-şi crească proiecţia de putere în Libia, Turcia îşi afirmă drepturile de suveranitate asupra unor părţi din zonele economice din Marea Mediterană revendicate de Grecia şi Cipru, în parte prin parteneriatul său cu GNA.

 Ambele dinamici determină fuziunea războaielor din Libia şi Siria şi adâncirea diviziunilor din cadrul NATO. Turcia şi Rusia mobilizează luptători sirieni pentru a-şi consolida partenerii în Libia. Grecia, un aliat NATO şi Cipru normalizează relaţiile cu regimul Assad susţinut de ruşi în Siria pentru a riposta împotriva Turciei. Războaiele siriene şi libiene devin mai greu de rezolvat pe măsură ce aceste interconexiuni se extind. 

Turcia versus trilaterala europeană Franţa, Cipru, Grecia

Forţele armate greceşti au fost plasate în alertă maximă, după ce o navă turcă a început, după cum spuneam mai sus, activităţile de cercetare geologică în apropierea insulei greceşti Kastellorizo. Ministerul grec al Afacerilor Externe a emis o declaraţie[3] prin care a solicitat Ankarei să „înceteze imediat activităţile ilegale”. Disputa este cel mai recent episod în cadrul tensiunilor de decenii între Grecia şi Turcia[4].

 În timp ce oficialii turci spun că activităţile sunt desfăşurate pentru a asigura drepturile de a accesa resurse naturale atât pentru Turcia, cât şi pentru Republica Turcă a Ciprului de Nord (TRNC), oficialii greci au solicitat din ce în ce mai mult sprijinul din partea statelor Uniunii Europene pentru a impune sancţiuni economice Ankarei pentru ceea ce consideră că sunt încălcări ale teritoriile greceşti şi cipriote. Cea mai recentă escaladare vine după ce au avut loc discuţii la nivel înalt la Berlin între oficialii turci şi greci. Ministrul german de externe, Heiko Maas, a condamnat activităţile în curs, activităţi de explorare geologică, solicitând Ankarei să oprească „provocările” în estul Mediteranei. 

Astfel de tactici turceşti urmăresc de fapt să obţină un efect în viitoarele negocieri privind delimitările maritime cu Grecia, delimitările actuale  fiind considerate de Ankara ca nedrepte. În noile condiţii se pare că turcii au ceva şanse de câştig dar va trebui să capitalizeze câştigurile. Mai recent, Franţa s-a alăturat litigiilor regionale, acordând sprijin cererilor grecilor şi ciprioţilor pentru sancţiuni împotriva Turciei, după un incident naval care a implicat nave franceze şi turce în apropierea Libiei. Incidentul s-a derulat rapid în estul Mediteranei, pe 10 iunie, când o fregată franceză sub comanda NATO a încercat să inspecteze o navă de marfă sub pavilion Tanzanian, suspectată de contrabandă cu arme către Libia. 

Ministrul Apărării al Franţei, vorbind în numele guvernului, a declarat că fregata a fost hărţuită de trei nave turce care escortau nava de marfă. O fregată turcă a ”iluminat” cu sistemul radar nava franceză ceea ce pentru marinari francezi însemna motiv de război, aceştia intrând imediat în stare de alertă. Ambasadorul Turciei în Franţa, Ismail Hakkı Musa, a declarat, pe 1 iulie, că cele trei nave de război turce au ajutat NATO să aplice embargoul impus de ONU. NATO a comandat o anchetă, dar conţinutul acesteia a fost clasificat, iar oficialii NATO nu au comentat rezultatul acesteia. Doi diplomaţi europeni au declarat pentru Reuters că Franţa a trimis o scrisoare către secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la începutul lunii iulie, spunând că raportul nu „stabileşte corect faptele”. Pentagonul a refuzat să comenteze incidentul. 

Pentru Franţa, incidentul evidenţiază ceea ce mulţi aliaţi din NATO văd ca tendinţa a preşedintelui Tayyip Erdogan de a acţiona împotriva intereselor şi valorilor Alianţei occidentale. După o serie de dezacorduri, de la achiziţionarea de arme din Rusia până la operaţiunile de foraj din zona Ciprului, Franţa a ajuns la concluzia că suspiciunile de contrabandă cu arme turceşti în Libia erau prea grave pentru a fi ignorate. Franţa şi-a suspendat participarea la misiunea mediteraneeană a NATO, Sea Guardian, oferind, în schimb, navele sale militare pentru o misiune a Uniunii Europene, misiunea IRINI, care susţine embargoul stabilit de ONU pentru comerţul cu arme către Libia, operaţiune care nu implică participarea navelor turceşti.  

 "Ce faci când ai o misiune de supraveghere NATO ... iar unul dintre cei din alianţă este cel care face traficul, în timp ce spune că pune în aplicare embargoul (ONU)?" a declarat un oficial din Ministerul Apărării din Franţa, solicitând anonimatul din cauza sensibilităţii problemei. Statele Unite, frustrate de achiziţionarea de rachete S-400 de către Turcia şi de operaţiunile militare ale acesteia din Siria, au căutat să calmeze tensiunile din NATO, spun surse diplomatice de la NATO deşi în octombrie 2019, Secretarul Apărării al SUA, Mark Esper, a declarat că Turcia „merge într-o direcţie greşită”. Ministrul francez al Forţelor Armate, Florence Parly, a declarat în faţa Parlamentului European, pe 2 iulie, că NATO trebuie să pună presiune pe Ankara ca aceasta să realizeze că nu poate „încălca” regulile Alianţei. 

Diplomaţii francezi spun, de asemenea, că Parisul nu caută să alunge Turcia şi că NATO nu are niciun mecanism oficial pentru a pedepsi sau expulza membrii. Totuşi, NATO ar putea ameninţa cu retragerea unor active militare din Turcia, cum ar fi sistemele radar, bateriile de rachete Patriot sau aeronave NATO tip AWACS. „Principala problemă pentru Europa este Rusia. Ambivalenţa Turciei, cu un picior în fiecare tabără, este factorul perturbator”, a declarat Marc Pierini, fost ambasador al UE în Turcia.

 Franţa a făcut patru cereri concrete către NATO în scrisoarea sa din iulie adresată Secretarului General Jens Stoltenberg, al cărui conţinut a fost prezentat de către agenţia Reuters.Parisul doreşte ca toţi cei 30 de aliaţi să-şi reafirme angajamentul de a respecta embargoul armelor stabilit de rezoluţia ONU asupra Libiei, să se asigure că ”informaţiile” NATO nu sunt utilizate în timpul misiunilor naţionale ale unor state, să se îmbunătăţească coordonarea dintre misiunile NATO şi UE în Mediterana şi să se evite incidente similare în viitor. Totuşi, există riscul unei încălcări pe termen lung a obligaţiunilor faţă de NATO dacă Erdogan nu-şi schimbă cursul politicii externe. 

Turcia are a doua cea mai mare armată din NATO şi conferă alianţei o prezenţă strategică, în special în marea Neagră şi în Marea Mediterană. Pentru Franţa, a fost picătura care a umplut paharul. Pentru Turcia, a fost o neînţelegere. Pentru NATO, acesta ar putea fi un moment de cotitură.

Întrebarea este vor fi două Libii?

Înalţi oficiali ai ministerelor de externe din Turcia şi Rusia s-au întâlnit între 21 şi 22 iulie la Ankara pentru a discuta despre încetarea focului în Libia. Aceştia au convenit că ar trebui să continue să încerce să rezolve războiul civil, menţionând că orice soluţie militară poate fi la fel de dăunătoare pe termen lung Libiei. Cele două părţi  rămân însă pe baricade diferite. Acest lucru creşte posibilitatea ca Libia să poată fi împărţită în regiunea de est şi cea de vest, guvernate de Armata Naţională Libiană (susţinută de Rusia) şi respectiv de Guvernul Acordului Naţional (susţinut de Turcia). Chiar dacă conducătorii din cele două părţi ale Libiei au fost de acord cu o împărţire ipotetică, alte ţări fac obiecţii, în special Germania. Ministru Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, a declarat că: „Putem spune că o astfel de situaţie nu ar fi de preferat pentru Europa”.  Kramp-Karrenbauer a precizat că iniţiativa de pace lansată la Berlin la începutul acestui an este singura soluţie viabilă a conflictului libian. Ea a mai spus că a fost necesară o acţiune concretă pentru a preveni încălcarea embargoului asupra armelor de Libiei. Kramp-Karrenbauer a declarat că Germania îşi va intensifica eforturile pentru a pune în aplicare embargoul, suplimentând cu o nouă fregată misiunea IRINI, în estului Mediteranei, impunând sancţiuni oricărei ţări care l-ar încălca.

Benjamin Netanyahu FOTO EPA-EFE

Israelul, un actor nou în jocul European al gazului

Nu putem vorbi de Marea Mediterană dacă nu vorbim de poziţia strategică a Israelului care într-o bună zi va deveni un membru al Alianţei NATO. Guvernul Israelului a ratificat acordul pentru construcţia conductei Est-Med semnat în ianuarie 2019 cu guvernele Ciprului şi Grecia. Cele trei ţări au convenit să promoveze un proiect de conductă care să transporte gaz natural din estul Mediteranei în Europa. Conform proiectului, conducta subterană de 1.900 de kilometri ar putea transfera până la 12 miliarde de metri cubi din rezervele de gaz offshore dintre Israel şi Cipru în Grecia, apoi în alte ţări din sud-estul Europei. Italia este de aşteptat să fie primul punct de intrare pe continent. Proiectul îşi propune să ofere aproximativ 10% din nevoile Uniunii Europene de gaze naturale, diminuând astfel dependenţa energetică a continentului de Rusia. 

În 2009, forajele aflate în larg au localizat o descoperire importantă de gaz numită Tamar. Un an mai târziu, a fost descoperit mai mult gaz într-o altă locaţie submarină numită Leviathan. În timp ce se preconizează că o parte din gaz va fi vândută către ţările vecine Egiptul şi Iordania, conducta Est-Med ar trebui să ofere Israelului posibilitatea de a muta cantităţi semnificative de gaz în Europa. Ţara aspiră să lanseze conducta în cinci până la şase ani, cu speranţa că preţurile la energie vor creşte din nou până atunci, după prăbuşirea indusă de coronavirus. După semnarea acordului în ianuarie, Ministerul de Externe al Turciei a declarat că acesta este: „un nou exemplu de paşi inutili în regiune, paşi care încearcă să excludă ţara noastră şi Republica Turcă a Ciprului de Nord”. Tensiunile referitoare la proiectului au crescut şi mai mult în ultimele luni, prin explorarea proprie a Turciei în zonă şi prin acordul pe care Ankara l-a semnat cu Libia, acord care delimitează jurisdicţiile maritime din Marea Mediterană. Israelul nu a reacţionat la declaraţiile Turciei cu privire la această problemă ca să nu-l provoace pe Erdogan în vreun fel. Ierusalimul trebuie să se concentreze pe ”aducerea la bordul” proiectului a Italiei, pentru ca acesta să fie într-adevăr posibil.

 Chiar înainte de lansarea construcţiei conductei, Israelul a înregistrat deja unele realizări strategice de securitate. Pe 16 iunie, premierul elen Kyriakos Mitsotakis a vizitat Israelul şi s-a întâlnit cu premierul Benjamin Netanyahu. El a fost primul lider care a ajuns în ţară de când a început pandemia. Consolidând legăturile bilaterale, parlamentul grec a ratificat la 7 iulie un acord cu Israelul pentru achiziţionarea de echipamente şi servicii de apărare, în ceea ce este considerat în continuare strângerea legăturilor dintre cei doi aliaţi energetici.

Cu atât mai mult, ambasadorul grec în Israel Panagiotis Sarris a salutat ratificarea din 19 iulie, declarând că această conducta Est-Med „transformă energia într-un catalizator pentru cooperare şi stabilitate regională, în beneficiul tuturor. Ne dorim ca Turcia să fie un partener egal şi nu un bătăuşu de cartier, dar acest lucru se dovedeşte dificil în prezent.”[5] Sarris a subliniat că Turcia nu a acceptat niciodată Legea Mării, semnată de 157 de ţări începând cu 1982, iar acum Turcia susţine că ar putea fora la şapte mile sud de Creta - o insulă greacă cu o populaţie de un milion de oameni - dar Grecia nu poate face aceiaşi operaţiune.

 „Acest lucru ne pune într-o poziţie dificilă, pentru că dacă forează [în apele greceşti], trebuie să răspundem”, a adăugat ambasadorul Sarris. Vom vedea până unde merge preşedintele Erdogan cu politica sa internaţională.

[1] BlueBay Asset Management LLP este unul dintre cei mai mari manageri din Europa de strategii alternative de investiţii

[2] Grupul are legături cu teroristul de la Arena din Manchester. În atacul din mai 2017 au murit 23 de oameni, în timpul unui concert al Arianei Grande. Numele lui Belhaj a fost trecut de Arabia Saudită pe lista cu terorişti întocmită la începutul conflictului diplomatic din 2017 cu Qatarul.

[3] https://www.ekathimerini.com/254979/article/ekathimerini/news/athens-serves-ankara-with-demarche-over-kastellorizo

[4] http://www.mfa.gov.tr/sc_-66_-yunanistan-disisleri-bakanligi-nin-oruc-reis--dogu-akdeniz-deki-arastirma-faaliyetine-iliskin-yaptigi-aciklama-hk-sc.en.mfa

[5] https://www.jpost.com/middle-east/greek-ambassador-turkish-threat-in-mediterranean-reaches-israels-shores-634312