Nu vedeţi ce se întâmplă în jurul nostru în Europe de Est? Suntem sau nu în pericol? Începe, sau nu, un nou conflict în Ucraina? Cert este ca situaţia este impredictibilă şi tensionată. Este o întreagă harababură geopolitică. Rusia preia frontiera cu Ucraina şi masează trupe de încercuire în zona rusă şi în Peninsula Crimeea preluată prin forţă, în 2014, de la Ucraina . 

Rusia încercă să-şi recreeze profunzimea strategică pe care a avut-o timp de secole şi a pierdut-o când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Până în prezent, a ajuns la o poziţie dominantă în Belarus şi a reuşit să iasă din războiul din Nagorno-Karabah, cu o poziţie politică solidă, răsturnând poziţia Turciei în zonă. Acest lucru înseamnă că şi-a întărit situaţia în punctul de intrare în Caucaz. Acum Kremlinul se ocupă de direcţia operaţională strategică de centru (Sankt Petersburg-Varşovia-Berlin-Paris). Rusia practică utilizarea forţelor speciale, în mod deosebit forţele GRU (foloseşte lunetiştii şi nu numai), războiul cibernetic şi propaganda în acest conflict şi la fel ca în alte conflicte aceasta este cunoscută sub numele de „război hibrid” – care nu este un război activ, dar nici un conflict îngheţat precum în alte foste republici ale URSS. Moscova foloseşte lecţia învăţată în Războiul Rece şi denumită Maskirovka!. Ca o simplă concluzie Kremlinul şi-a consolidat poziţia şi rolul în Caucaz, îşi consolidează poziţiile în Belarus, în Mediterană dar şi în Marea Neagră şi îşi va continua eforturile de destabilizare a Ucrainei, în timp ce negocierile (de rezolvare a conflictului în Donbas) se află în impas, iar confruntările limitate la zonele ocupate de separatişti ruşi, din Dombas, continuă, potrivit serviciilor de informaţii americane şi europene. 

Din păcate, pentru Europa, Ucraina rămâne o criză fierbinte care încă ameninţă să răstoarne „lunga pace” a continentului. Dintre toate zonele buffer pierdute de Rusia între 1990-91, niciunul nu este aşa de critic pentru Rusia precum Ucraina. Ruşii au încercat manevre ”uşoare” menite să schimbe alinierea guvernului ucrainean, dar au eşuat în mod constant, atât din motive trecătoare, cât şi din cauză că Ucraina îşi aminteşte brutalitatea sovietică. Mai mult, Kievul a fost susţinut de occident dar nu în măsura în care ar fi fost posibil. Am să dau un exemplu nai recent: Interfax susţine că fostul comandant al forţelor SUA din Europa, generalul Ben Hodges, a recunoscut că Pentagonul a trimis aproximativ 350 de consilieri în Ucraina, 200 de consilieri militari americani şi 150 canadieni în poligonul Yavorov. 

Acest sprijin, a fost extrem de prudent, pentru a nu provoca temerile ruseşti de derularea a unui atac, dar a fost acolo ca o realitate potenţială. El poate a fost benefic dar poate sfârşi lamentabil, într-un moment de neatenţie, ca în Georgia, cu bucăţi teritoriale pierdute într-o zonă de conflicte îngheţate precum în Abhazia şi Osetia de Sud.

 „Noul Război Rece” (eu aşa îl văd) nu are prea multe în comun cu experienţa din 1945–90, deoarece noile centre de concurenţă se află în tărâmurile cibernetice şi în cele de înaltă tehnologie, mai degrabă decât în ​​ceea ce priveşte concurenţa militară, armele nucleare sau ideologie. Tensiunile crescânde de-a lungul liniei de demarcaţie Est-Vest între forţele ruseşti şi cele occidentale (respectiv NATO) sunt vizibile de-a lungul unui imens front geografic din Arctica, trecând prin Caucaz şi ajungând adânc în Orientul Mijlociu-Africa. Cât priveşte zona Indo-Pacific acolo resurgenţa militară chineză este în plin avânt, presiunea principală fiind în zona Taiwanului. Conform Ministerului taiwanez al Apărării, China a trimis, în ultimele 24 de ore, 25 de avioane militare în zona de identificare aeriană instituită în jurul Taiwanului, informează CNN. Printre avioanele militare care au pătruns neautorizat în zona de securitate aeriană din Taiwan se numără aeronave de vânătoare de tip J-16 şi J-10, bombardiere H-6K, aparate de zbor antisubmarin şi de recunoaştere. Statele Unite au trimis, săptămâna trecută, un distrugător în Strâmtoarea Taiwan, USS John S. McCain, iar China a anunţat că a monitorizat atent manevrele navei americane. Armata chineză a intensificat manevrele navale şi aeriene la vest şi la est de coastele Taiwanului, în contextul amplificării tensiunilor în jurul teritoriului separatist susţinut de Statele Unite. Administraţia Joseph Biden este îngrijorată că Beijingul ar putea recurge la preluarea controlului asupra Taiwanului, în contextul în care preşedintele Chinei, Xi Jinping, pare din ce în ce mai dispus să-şi asume riscuri pentru a lăsa o moştenire politică importantă. 

Cum vi se par desfăşurările de forţe de mai jos? 

Avioane de război şi bombardament ruseşti survolează Marea Nordului până la Atlantic şi Marea Neagră si Mediterana în continuu. Bombardierelor americane, care zboară, în mod regulat, de-a lungul flancurilor Rusiei li s-a permis acum să aterizeze şi să staţioneze pentru prima dată în Norvegia, un vecin al Rusiei din „Nordul înalt”. La fel, cele mai avansate submarine ale Americii au vizitat recent regiunea nordică în urma celor mai mari exerciţii ale NATO de la sfârşitul Războiului Rece. Forţele americane, la nivel de brigadă, inclusiv tancurile şi elicopterele de atac aferente acesteia, s-au desfăşurat în statele baltice şi la Marea Neagră cu o nouă regularitate şi sunt acum în dispozitiv permanent în Polonia şi în ţările Baltice dar şi rotaţional în România şi Bulgaria. Între timp, dronele americane patrulează acum de-a lungul sensibilului flanc sudic al Rusiei pornind de la Câmpia Turzii sau din Polonia, inclusiv în Ucraina şi de-a lungul perimetrului Peninsulei Crimeea şi al Mării Negre. Rusia are în desfăşurare cel puţin cinci modernizări majore simultan pentru forţele sale de atac nuclear, inclusiv noi ICBM-uri, bombardiere, submarine, drone şi arme nucleare tactice. Nimic nu este de mirare. 

Ce ar intenţiona Kremlinul? Este întrebarea cheie a momentului. În primul rând Kremlinul ar putea intenţiona să creeze un pretext pentru desfăşurarea trupelor de „menţinere a păcii” în Donbas, sub impresia unei provocări ucrainene. Moscova a propus anterior crearea unei forţe de menţinere a păcii, presupuse neutre, care ar putea include forţele bieloruse (vezi cazul Transnistriei cu forţele de pace ruseşti). O forţă de menţinere a păcii susţinută de Kremlin în Donbas ar legitima încadrarea dorită de Kremlin a Rusiei ca arbitru neutru într-un conflict civil ucrainean şi ar acorda Moscovei o pârghie permanentă de influenţă împotriva Ucrainei. În al doilea rând mişcările forţei ruseşti pot fi destinate să distragă atenţia de la o altă linie de efort a Kremlinului, cum ar fi presiunea militară în curs de desfăşurare în Belarus.

Dislocările forţei Kremlinului în Crimeea şi la graniţele estice ale Ucrainei - şi reacţiile occidentale la acestea - au atras atenţia pe scară largă în guvernul SUA şi în mass-media occidentală. Exerciţiile ruseşti din jurul Ucrainei pot fi destinate să atragă atenţia oficialilor din cancelariile occidentale departe de alte linii de efort ale Kremlinului. Kremlinul avansează rapid campania sa, în curs, de integrare a armatei bieloruse în structurile dominate de comandamentele ruseşti (Districtul de vest cu sediul la Sankt Petersburg), inclusiv înfiinţarea unui nou centru comun de instruire şi desfăşurarea de forţe ruse suplimentare în enclava Kaliningrad pentru a ameninţa flancul estic al NATO. 

În al treilea rând Kremlinul ar putea încerca, în plus, să distragă atenţia de la escaladarea măsurilor represive din interiorul Rusiei. Trebuie să urmărim cu atenţie alte aspecte ale campaniilor globale maligne ale Kremlinului în timpul acestor acţiuni de captare a atenţiei în apropierea Ucrainei. Construcţia Nord Stream 2 se apropie de sfârşit. Cui serveşte? În niciun caz Europei. Nord Stream 2 a avut două scopuri: să izoleze şi să sufoce Ucraina şi totodată să prejudicieze Polonia, deviind fluxul de gaze din conducta Yamal. Conducta este un instrument al ambiţiilor revanşarde ale lui Putin. Departe de a-l bloca în faţa Occidentului, ea îl face şi mai periculos. Casa Albă a lui Biden şi ambele partide din Congres văd în Nord Stream 2 o alianţă a trădării – „conducta Ribbentrop-Molotov”[1] – după cum este cunoscut proiectul în Polonia. Au rămas mai puţin de 160 km pentru ca Rusia să-şi finalizeze conducta Nord Stream 2[2] spre Mecklenburg, o regiune de la Marea Baltică, conductă care de acolo va furniza Germaniei gaze naturale în urma unui acord „de iubire” care periclitează principalul scop al NATO şi al Occidentului, scrie The Telegraph. Preşedintele Statelor Unite, Joe Biden, consideră că gazoductul Nord Stream 2 este o „afacere proastă pentru Europa” aşa cum a anunţat Casa Albă. El spune că administraţia sa va reexamina sancţiunile privind acest proiect, sancţiuni incluse într-un draft de lege adoptat în mandatul fostului preşedinte Donald Trump, relatează Reuters, citată de Agerpres.

În fostele state din Tratatul de la Varşovia presiunea rusă este încă extrem de puternica(vezi Ungaria, Polonia, Bulgaria dar şi România unde metodele sunt mai sofisticate). În Cehia ministrul de externe, Tomas Petricek, a fost demis din funcţie. Anunţul privind această revocare a fost făcut de biroul de presă al preşedintelui Republicii Cehe, Milos Zeman, într-o postare pe Twitter (obicei preluat de la fostul preşedinte D Trump). Conform Politico acesta este al doilea ministru demis în ultimele zile, după cel al Sănătăţii. Cei doi foşti miniştri sunt cunoscuţi pentru atitudinea lor anti-rusească, iar motivele demiterii sunt legate şi de opoziţia la utilizarea vaccinului rusesc Sputnik V în Cehia. Preşedintele pro-Kremlin, Milos Zeman a făcut presiuni puternice atât pentru achiziţia vaccinului Sputnik V, cât şi pentru încheierea unui acord cu compania rusă Rosatom în vederea construirii de reactoare nucleare.

Mă întreb dacă ruşii chiar au plecat din ţările foste comuniste? Şi mai am o întrebare în condiţiile actuale: Va avea, vreodată, Europa, o autonomie strategică aşa cum cere preşedintele Macron? Greu de răspuns la două întrebări simple. Şi totuşi presiunea militară rusă asupra Ucrainei a avut o consecinţă. Preşedintele american Joe Biden i-a propus, pe 13 aprilie 2021, omologului său rus Vladimir Putin, în cursul unei convorbiri telefonice, organizarea unei întâlniri la nivel înalt „într-o terţă ţară“ în „următoarele luni“ pentru a „clădi o relaţie stabilă şi previzibilă“, a anunţat Casa Albă. Hei, asta este singura veste bună din noianul celor prezentate! Potrivit Moscovei, cei doi lideri au abordat şi tensiunile legate de Ucraina, Kiev şi occidentali, care acuză Moscova că a adunat zeci de mii de soldaţi la graniţele acestei foste republici sovietice, republică care îşi propune să adere la NATO. 

Acest dialog îmi aduce aminte de dialogul dintre Bush şi Putin la Summitul NATO de la Bucureşti dialog urmat de invadarea Georgiei. O lecţie pe care administraţia Biden cred că şi-a însuşit-o deja. Această convorbire telefonică este prima între cei doi şefi de stat, după ce în urmă cu o lună Joe Biden, într-un interviu pentru ABC, întrebat dacă îl consideră pe Putin „criminal“, a răspuns afirmativ. Acest lucru a provocat un scandal diplomatic între Moscova şi Washington, Rusia rechemându-şi ambasadorul din SUA pentru consultări. Rusia „nu doreşte un conflict direct“ cu Statele Unite ale Americii, chiar dacă „îşi va continua eforturile de destabilizare a Ucrainei“, apreciază serviciile de informaţii americane în raportul lor anual cu privire la ameninţările la adresa SUA în lume, relatează AFP. Adevărul este că un dialog asupra zonelor cu potenţial ridicat de război este soluţia diplomatică actuală fezabilă.

Diplomaţia ”lupului-războinic” în „competiţia strategică” SUA-China

Odată cu sosirea administraţiei Joe Biden şi apariţia unei noi strategii a SUA sub noul preşedinte, apare o întrebare familiară: după Donald Trump, ce idee centrală va conduce politica de securitate naţională? Administraţia Trump a înlocuit „războiul global împotriva terorii” cu conceptul de „competiţie dintre marile puteri” ca principiu organizator al politicii de securitate naţională a SUA şi a încadrat relaţiile SUA-China drept „competiţia strategică” numărul unu. Beijingul şi-a asumat o astfel de centralitate, deoarece Trump a evitat în mare măsură ameninţările către Moscova dar şi pentru faptul că activismul extern al Beijingului şi utilizarea coerciţiei au crescut ca amploare şi frecvenţă. Declaraţiile şi acţiunile iniţiale ale administraţiei Biden indică faptul că a acceptat cadrul competiţiei strategice cu China- „concurenţa extremă” în cuvintele preşedintelui Biden - dar că expresiile politice din acest cadru vor diferi substanţial de cele ale predecesorilor săi. Traiectoria strategiei şi politicii SUA faţă de China este probabil cea mai importantă problemă pentru geopolitica Asiei în deceniile următoare. Această regiune, mai mult decât oricare alta, nu numai că este creuzetul pentru concurenţa SUA-China, dar va fi şi destinatarul dinamicii rezultate. 

Relaţiile SUA-China vor avea astfel o influenţă decisivă asupra distribuţiei puterii în Asia de Est chiar în momentul în care regiunea devine centrul politicii globale, aşa cum a fost Europa în timpul Războiului Rece. Observăm că nimeni din Asia nu vrea să aleagă între Washington şi Beijing şi în acelaşi timp nimeni nu vrea ca Beijingul să domine. Realitatea geopolitică a Asiei va fi spaţiul dintre aceste puncte de vedere. Cu alte cuvinte, prevenirea conflictelor devine tot mai importantă pentru politica Chinei şi pentru relaţiile SUA-China, pe măsură ce concurenţa devine cadrul definitoriu pentru politica SUA. Relaţia SUA-China se află în prezent într-o stare precară din cauza pagubelor din anii administraţiei Trump. Competiţia de mare putere dintre SUA şi China se intensifică şi se diversifică. În special, îşi asumă o dimensiune vădit ideologică, care va accentua doar neîncrederea şi va aprofunda concurenţa bazată pe interese de ambele părţi. Faptul că o multitudine de probleme imediate, inclusiv Taiwanul şi litigiile maritime, ar putea produce conflicte, face situaţia să fie şi mai precară. Aceste chestiuni există pe fondul unei curse a înarmărilor accelerate între militarii americani şi cei chinezi în Pacificul de Vest şi în mod specific în cadrul primului lanţ insular. Conceptul Indo-Pacific lansat de scriitorul Robert Kaplan ( Monsoon: The Indian Ocean and the Future of American Power) şi preluat de Pentagon se înrădăcinează în teoria şi practica militară privind spaţiul asiatic. Chiar dacă administraţia Biden adoptă o abordare mai puţin confruntativă faţă de China, decât cea a administraţiei Trump, riscurile conflictelor sunt reale şi cresc din cauza lipsei unor remedii eficiente.

Washingtonul şi Beijingul nu mai au instrumentele necesare pentru a gestiona această intensificare a concurenţei de mare putere. Multe dintre mecanismele din trecut s-au atrofiat, inclusiv dialogurile la nivel înalt, comunicările dintre militari/politicieni de rang înalt, în situaţie de criză şi măsurile de consolidare a încrederii. Henry Kissinger a declarat în 2019 că relaţia SUA cu China se afla „în punctul de origine al unui Război Rece”. Kissinger ar putea modifica acea afirmaţie astăzi - şi anume, ar trebui să spună că relaţia SUA-China este acum dincolo de punctul de origine al unui Război Rece şi intră într-un ”teren perfid”. Pe măsură ce factorii de decizie politici din SUA şi China se mută într-o astfel de ”terra incognita”, revitalizarea instrumentelor existente pentru gestionarea neîncrederii, reducerea riscurilor de accidente şi calcule greşite şi, în general, reducerea intensificării concurenţei SUA-China va fi esenţială. Chiar şi cu aceşti paşi, provocarea este descurajantă, iar perspectivele de succes nu sunt solide. 

Diplomaţia chineză a „lupului-războinic” care a scăzut în amplitudine în Australia, Canada şi, mai recent, în Franţa, nu face ca Beijingul să se întoarcă de la poziţia sa non-agresivă. Sfidând normele diplomatice, un număr tot mai mare de diplomaţi chinezi adoptă un ton beligerant în discursurile lor şi pe conturile lor de twitter, pe care autorităţile chineze le-au justificat ca răspuns necesar în a contracara a ceea ce numesc „bârfe străine” şi pentru a proteja „interesele naţionale”. O astfel de diplomaţie combativă reflectă şi credinţa fermă a conducerii chineze că Occidentul se află într-un declin ireversibil şi, prin urmare, China nu mai are nevoie să menţină legături prietenoase.Numit după două filme patriotice de succes în care un soldat chinez îşi învinge toţi duşmanii, inclusiv mercenari străini, termenul „lupului-războinic” a fost inventat în 2019 pentru a descrie noua retorică belicoasă a unor oficiali chinezi proeminenţi. Zhao Lijian, purtător de cuvânt al Ministerului chinez de Externe, a fost în fruntea acestei campanii: controversatul său twitter cu o imagine care arăta un soldat australian ţinând un cuţit în gâtul unui copil afgan a declanşat furia diplomatică a premierul australian Scott Morrison în decembrie anul trecut (2020).

Discuţia publică agresivă dintre Yang Jiechi, principalul oficial al politicii externe al Chinei, şi secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, la întâlnirea dintre oficialii americani şi chinezi din Alaska, a fost sărbătorită în China ca o manifestare a încrederii naţionale. „Diplomaţia lupului-războinic ”a Chinei în întâlnirea din Alaska ”impresionează lumea”, se citea în titlul unui editorial din Global Times, tabloidul controlat de Partidul Comunist Chinez aflat la guvernare. „Lumea occidentală arogantă condusă de SUA nu mai este eligibilă pentru a face faţă celei de-a doua economii din lume cu o atitudine condescendentă”, se declara în articol. Săptămâna trecută, Li Yang, consulul general al Chinei la Rio de Janeiro, l-a atacat pe Twitter pe premierul canadian Justin Trudeau, după ce Canada s-a alăturat Statelor Unite, Regatului Unit şi Uniunii Europene în sancţionarea oficialilor chinezi pentru încălcarea drepturilor omului împotriva uguirilor, musulmani din provincia Xinjiang.

Băiete(n. A.G.-apropos de Trudeau), cea mai mare realizare a ta este că ai stricat relaţiile de prietenie dintre Canada şi China şi ai transformat Canada într-un câine care alergă în urma SUA”, a scris el, înainte de a se angaja în alte  jigniri. „Urăsc să folosesc acest tip de cuvinte [sic][3], a răspuns el unuia partener de dialog de pe twitter. „Dar am descoperit că cuvintele politicoase nu funcţionează! Acesta este limbajul pe care îl înţeleg!” Acest lucru a urmat unei furtuni mediatice pe care Ambasada Chinei în Franţa a declanşat-o luna trecută, când a numit, pe contul său oficial de Twitter[4], pe un cercetător francez, Antoine Bondaz, un „ticălos” şi o „hienă nebună”. Aceste insulte au venit ca răspuns la twitter-ul lui Bondaz către ambasadă, twitter care oferea sarcastic „un sărut mare vouă şi trolilor voştri” după ce ambasadorul Chinei la Paris, Lu Shaye, a încercat să preseze parlamentarii francezi să nu se întâlnească cu oficialii taiwanezi în timpul unei viitoare vizite în Taiwan.

Deşi Ministerul francez de Externe a criticat comentariile chineze drept „inacceptabile” şi l-a convocat pe ambasador pentru o întâlnire, ambasada chineză l-a apărat declarând că a fost „un contraatac legitim la observaţiile provocatoare ale unui aşa-zis expert chinez”, fără a-l numi pe Bondaz. Un lucru este foarte clar Beijingul a devenit agresiv în politica internaţională şi este la butoanele conducerii în multe sectoare economice şi politice datorită diplomaţie vaccinului COVID-19 şi a celei denumite generic One Belt One Road. Cine înţelege ce înseamnă în realitate 5G trage anumite concluzii. Aici nu este vorba de tehnologie americană este vorba de concurenţa acerbă dintre Ericsson/Nokia, Huawei şi Coreea de Sud/Japonia, de standardele de securitate acceptate în sistemele militare, în condiţiile în care componentele chip utilizate în echipamente sunt produse în Taiwan iar pământurile rare, cele utilizate pentru producerea lor sunt dirijate 90% de Beijing. Maskirovka este o unealtă folosita atât de ruşi cat si de chinezi şi asta vedeţi zilnic în reclame la posturile tv inclusiv la cele din România.

Arealul Indo-Pacific centrul strategic global

Schimbări strategice majore au avut loc recent în zona din şi în jurul Oceanelor Indiene şi Pacific, o zonă denumită în general Indo-Pacific. Aceste schimbări sunt în mare parte rezultatul expansiunii economice şi militare a Chinei. Exemple de astfel de expansiune sunt confiscarea ilegală a Chinei şi militarizarea insulelor contestate din Marea Chinei de Sud, apariţia bazei navală din Djibouti, cererile din ce în ce mai directe ale Beijingului de „reunificare” cu Taiwan, inclusiv exerciţii militare la scară largă concepute în mod deschis pentru a se antrena în vederea unei invazii, apropiere chineză de ţări din regiune, inclusiv Nepal şi Sri Lanka, conflictele cu India de-a lungul graniţei în Himalaya. Pe alocuri, expansiunea Beijingului s-a suprapus cu proiectele sale la nivel regional, cum ar fi iniţiativa ”One Belt, One Road”, cu implicaţii strategice. Ţările şi partenerii lor afectaţi de aceste schimbări strategice îşi măresc rezistenţa tot mai mult la expansiunea puterii naţionale cuprinzătoare a Beijingului. O astfel de rezistenţă a început înainte de apariţia COVID-19, dar s-a accelerat ulterior. 

Drept urmare, Indo-Pacificul a devenit punctul central strategic global dominant deşi pentru noi europeni este mai importantă Ucraina. Regiunea este locul în care expansiunea Chinei se confruntă cu o creştere a rezistenţei economice, politice şi militare din partea SUA, India, Japonia, Australia şi altele. Cu toate acestea, rezistenţa acestor ţări nu este uniformă, în ciuda eforturilor tot mai mari de creare şi consolidare a alianţelor şi a parteneriatelor. În prezent, SUA este puterea militară dominantă din regiune şi este implicată în mare parte în arhitectura de apărare din alte ţări cheie, cum ar fi Japonia şi Australia. Este, de asemenea, o forţă motrice din spatele Dialogului de securitate cvadrilaterală (Quad), un parteneriat de consolidare între SUA, India, Japonia şi Australia. Deşi Quad are în prezent un accent în mare măsură strategic, se poate extinde atât în ​​ceea ce priveşte numărul de membrii, cât şi domeniul de acţiune. Deja cei patru membri şi-au anunţat intenţia de a lucra împreună la noile tehnologii, schimbările climatice şi producerea şi distribuirea vaccinurilor COVID-19 către ţările din regiune, inclusiv cele din Oceania. 

De exemplu, termenul indo-Pacific este el însuşi perceput diferit în funcţie de ţară. India consideră Indo-Pacific ca fiind în mod oficial zona de la coasta de est a Africii până la coasta de vest a Americii. Unii militari americani o consideră zona sub controlul Comandamentului Indo-Pacific al SUA (USINDOPACOM), deci aproximativ până la Maldive. Japonia tinde să pună accentul pe ceea ce fostul prim-ministru japonez Shinzo Abe a numit Indo-Pacificul Liber şi Deschis (FOIP), încadrându-l în termeni de sisteme politice şi economice. Unele ţări, precum cele din comunitatea politică franceză doresc ca termenul să fie mai clar definit. Alţii, cum ar fi cei din comunitatea politică indiană, văd beneficii în ambiguitate. Cu toate acestea, toţi sunt de acord, într-un anumit grad sau altul, că principalul motor al interesului în creştere în Indo-Pacific este expansiunea economică şi strategică din partea Chinei. 

Chinezii şi-au construit un aşa numit ”Şirag de Perle” adică porturi în care au dane de aprovizionare logistica atât pentru navele militare cat si pentru petrolierele care alimentează rafinăriile chineze cu petrolul din Golf si din Iran. Sub preşedintele Donald J. Trump, au existat schimbări accentuate în modul în care administraţia SUA a interacţionat cu regiunea. Una a fost terminologia. Administraţiile anterioare au vorbit în mare măsură despre „Asia-Pacific”. Sub Trump, regiunea era denumită în mod constant Indo-Pacific. Această schimbare este acum încorporată în analize de cercurile politice din SUA. Folosirea Oceanelor Indian şi Pacific - Indo-Pacific - ca ancore geografice semnalează un rol în creştere pentru India şi o abordare maritimă a soluţiilor militare sau economice. Există, de asemenea, o voinţă bipartizană la Washington de a contesta ceea ce sunt percepute ca acţiuni agresive chineze şi, ca un corolar, să caute modalităţi de a limita rolul perturbator al Beijingului în regiune. Într-o potenţială indicaţie a lucrurilor viitoare, prima întâlnire multilaterală a preşedintelui Biden, cu ceilalţi lideri ai Quad, (o întâlnire, în mediul virtual, care a avut loc la începutul mandatului Administraţiei Biden) a dus la mai multe iniţiative concrete, inclusiv un plan financiar pentru SUA şi Japonia pentru a ajuta la finanţarea extinderii producţiei de vaccin COVID-19 în India, cu ajutorul Australiei în logistica de distribuţiei în regiunea Indo-Pacific, inclusiv în Oceania.

Au existat, de asemenea, angajamente de a căuta modalităţi de a lucra împreună în noile tehnologii şi schimbările climatice. Să nu uitam poziţia Pentagonului. În iunie 2019, Departamentul Apărării a publicat un document cheie Raport privind strategie Indo-Pacific: Pregătirea, Parteneriatele şi Promovarea unei reţele regionale de parteneriate si alianţe. Acolo se scrie: „Republica Populară Chineză, sub conducerea Partidului Comunist Chinez, încearcă să reordoneze regiunea în avantajul său prin folosirea modernizării militare, a operaţiunilor de influenţă şi a economiei pentru a constrânge alte naţiuni”. Acesta a fost unul dintre motivele schimbării numelui din mai 2018 pentru Comandamentul SUA al Pacificului (USPACOM) în Comandamentul Indo-Pacific al SUA (USINDOPACOM). Acest lucru a evidenţiat rolul Indiei în regiune şi, prin extensie, accentul crescând al alianţei Quad (SUA, India, Japonia, Australia).

Cum reacţionează ţările la ascensiunea militară a Chinei?

Armata SUA menţine o prezenţă consolidată în regiunea Asia-Pacific, cu baze în Australia, Guam, Japonia, Singapore şi Coreea de Sud. Dar pe măsură ce armata Chinei se apropie de paritatea cu forţele SUA, Statele Unite vor trebui să descurajeze asertivitatea chineză. Administraţia Trump a tratat din ce în ce mai mult Beijingul ca pe un adversar, caracterizând atât China, cât şi Rusia drept „puteri revizioniste” care intenţionează „să schimbe ordinea internaţională în favoarea lor”. Prin strategia sa liberă şi deschisă în Indo-Pacific, Statele Unite au încercat să îşi consolideze alianţele regionale, inclusiv cu Japonia şi Coreea de Sud, să protejeze libertatea de navigaţie pe mare şi să menţină pacea şi statul de drept în zonă. Vecinii Chinei sunt, de asemenea, în alertă. În 2019, ministerul japonez al apărării a identificat China drept cea mai mare ameninţare la adresa securităţii naţionale a ţării. Tokyo intenţionează să mărească cheltuielile de apărare şi să cumpere arme din SUA şi, totodată, şi-a reinterpretat constituţia pacifistă pentru a oferi armatei o mai mare latitudine în operaţiunile militare. În acelaşi timp, însă, preşedintele sud-coreean Moon Jae-in a încercat să evite confruntarea şi chiar să consolideze legăturile cu Beijingul, într-un efort de a dezamorsa ameninţarea din Coreea de Nord. Un alt aliat al tratatului SUA, Filipine, s-a înclinat şi către Beijing.

Preşedintele Rodrigo Duterte a vizitat China de mai multe ori, a semnat acorduri pentru consolidarea cooperării şi a curtat investitorii chinezi. Cu toate acestea, tensiunile dintre Manila şi Beijing persistă din cauza pretenţiilor lor concurente în Marea Chinei de Sud. Alte naţiuni din Asia de Sud-Est cu revendicări, inclusiv Vietnam, au bugete de apărare relativ mici şi nu au fost încă în măsură să coordoneze acţiuni militare comune prin intermediul Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). Taiwanul, care şi-a mărit achiziţiile de arme din SUA, inclusiv avioane F-16, presupune că Statele Unite îi vor apăra în cazul unui atac chinez. Cu toate acestea, întrucât China şi-a îmbunătăţit capacităţile militare, unii oficiali taiwanezi se întrebă dacă Washingtonul chiar ar face acest lucru! Cert este că multe guverne se confruntă cu aceeaşi provocare de a răspunde modernizării militare a Chinei, păstrând în acelaşi timp legături economice strânse cu Beijingul. Acestea se confruntă cu dilema că China este cel mai apropiat partener comercial al lor, iar Statele Unite sunt cel mai apropiat aliat al lor în apărare teritoriului şi a securităţii lor naţionale.

Cel mai probabil, aliaţii SUA nu vor face o alegere între cei doi, dar se pot îndrepta spre China dacă ajung să se îndoiască de puterea americană de a rămâne în Pacific. Expansiunea economică, politică şi militară a Chinei în Indo-Pacific întâmpină o rezistenţă tot mai mare din partea unor ţări, inclusiv SUA, India, Japonia şi Australia. Regiunea este acum un punct geopolitic strategic semnificativ. O gamă largă de ţări îşi adaptează activ perspectivele strategice şi formulează politici specifice pentru Indo-Pacific, uneori fără a înţelege pe deplin modul în care acestea pot fi percepute de către partenerii lor. Înţelegerea convergenţelor dar şi a divergenţelor este importantă pentru a face parteneriatele mai eficiente. Odată ce efectele COVID-19 şi recesiunea economică globală ulterioară au fost resimţite şi, având în vedere expansiunea continuă a Chinei, diviziunile interne din multe ţări au început să se diminueze. Cei preocupaţi de China au câştigat tracţiune şi a apărut o nevoie mai largă de a lupta împotriva dorinţelor Chinei. Această schimbare a determinat un impuls mai mare pentru o nouă rundă de parteneriate internaţionale dincolo de orbita Chinei, de la alianţe economice, cum ar fi iniţiativa de rezilienţă a lanţului de aprovizionare India-Japonia-Australia, până la un dialog revigorat cu privire la securitatea cvadrilaterală (Quad). 

Un potenţial cadru de parteneriat care are flexibilitatea de a încorpora o serie de perspective noi este o Cartă Indo-Pacific, modelată după modelul Cărţii Atlanticului din 1941. O să vedem în scurt timp ce se va întâmpla în Ucraina şi în zona Indo-Pacific. Este clar o mare ”bulibăşeală” geopolitică, cu un Putin imprevizibil, un Xi care doreşte să intre în istorie prin preluarea Taiwanului, cu o Europa în căutarea autonomie strategice pierdute şi cu un Biden la început de drum după furtuna creată de Trump. Greutatea cade acum pe umerii administraţiei Biden. Relaţia SUA-China este la cote joase iremediabile pe termen scurt si mediu. Ce rămâne? Summitul cu Putin care poate, oare, schimba harta Europei de Est sau ceva din geopolitica globală?  


[1] https://euobserver.com/foreign/21486

[2] ”Gazoductul Nord Stream 2 reprezintă o investiţie de 11 miliarde de dolari, finanţată jumătate de Gazprom şi jumătate de cinci companii europene (OMV, Wintershall, Engie, Uniper şi Shell). Nord Stream 2 va permite dublarea capacităţii de transport a Nord Stream 1, până la 110 miliarde de metri cubi pe an, astfel că o cantitate mai mare de gaze naturale ruseşti va ajunge direct în Germania via Marea Baltică, fără a mai trece prin Ucraina”(Digi24)

[3] https://twitter.com/CGChinaLiYang

[4] https://www.reuters.com/article/us-france-china-idUSKBN2BF1MU