Dacă aşa este, înseamnă că europenii, cu o mentalitate total diferită, nu au înţeles resorturile profunde ale gândirii politice şi comportamentului electoral al britanicilor şi, în consecinţă, au criticat inutil propensiunea insularilor de a rămâne din nou singuri, cu speranţa că vor reînvia vremurile de odionioară în care metropola putea supravieţui imperial pe seama coloniilor, fericite să-şi servească stăpânii cu tot ce aveau mai bun.

Caz în care trebuie, poate, să încercăm să înţelegem că nu conteză punctul nostru de vedere, oricât de multiplu şi bine motivat ar fi el descriind consecinţele Brexit, ci dorinţa britanicilor de a scăpa cu totul, cât mai repede, de Europa cu regulile sale, pesemne în baza credinţei că fratele mai mare, personificat de Donald Trump, va deschide foarte larg băierile pungii şi va întreţine actualele standarde de viaţă din UK. Chiar cred britanicii asta?

Poate surprinzător pentru noi, ei chiar cred asta la modul cel mai sincer. Poate că temperamentul anglo-saxon îi împinge spre o glorificare a comportamentului de forţă, a unei abordări brutale şi fără niciun fel de menajament a tuturor jocurilor politice, inclusiv prin atacul nemilos împotriva adversarilor, adeseori la limita bunei-cuviinţei. Aşa procedează şi Trump şi a câştigat voturile unui electorat foarte important. Aşa fac acum emulii săi britanici, Nigel Farage şi Boris Johnson. Şi par să câştige şi ei pe toată linia.

Un foarte recent sondaj realizat de OPINIUM arată că, în ciuda tuturor eşecurilor de săptămâna trecută în Parlament, a plecării unora dintre membrii lor cei mai importanţi care s-au lansat în invective fără precedent împotriva propriului partid şi a lui Boris Johnson personal pe care, în cel mai bun caz, îl acuză de comportament dictatorial, conservatorii au câştigat două pucte, ajungând acum la 37% din preferinţele electoratului, iar scorul înregistrat de laburişti este de 25% (minus 1 punct procentual faţă de sondajul precedent) . Liberal-democraţii sunt acum la 16%, iar cei din LEAVE au rămas la 13%. Ceea ce indică faptul că, în caz că alianţa conservatori-LEAVE propusă de Nigel Farage se va realiza, vor avea, cel puţin în acest moment, majoritate în urma unor alegeri generale. 

Acesta este contextul în care, înaintea unei întâlniri ce va avea loc luni în Luxemburg cu Jean-Claude Juncker şi cu membrii echipelor de negocieri britanice şi europene, prefaţând marea discuţie pe care o va avea în Consiliul European cu şefii de state şi guverne, Boris Johnson şi-a comparat ţara cu super-eroul Hulk: "Cu cât se înfurie mai mult, cu atât Hulk devine mai puternic şi scapă mereu, chiar dacă fusese legat bine, şi ăsta e cazul acestei ţări". Printr-o mişcare interesantă de jiu jitsu politic, prim-ministrul britanic încearcă să folosească ceea ce pare forţa superioară a adversarului pentru a-l surprinde cu un forcing de tip şantaj geo-politic: "ori ne daţi un nou acord, ori, e clar că din vina voastră suntem obligaţi să ieşim din UE în condiţii de No Deal. În consecinţă, dacă cineva urmează să fie vinovat, asta nu va avea de-a face cu mine. În niciun caz".

Drept pentru care spune că ar exista deja o propunere de acord pe care deocamdată o cunoaşte doar el şi trei dintre consilierii săi şi că, oricum, în discuţiile cu cei de la Bruxelles, se înregistrează "progrese enorme". Nu se ştie nimic precis despre acest subiect, nimic despre eventuale progrese, doar zvonuri lansate de surse cu abordări opuse şi interesante. Tot ce avem oficial sunt declaraţii ale unor şefi de state şi guverne care spun că s-au cam săturat de mofturile britanice şi că ar trebui să se pună capăt tradiţiei "la fiecare tre luni, încă o prelungire pentru Brexit".

Şi poate că aşa ar trebui să se petreacă lucrurile. Fie Boris Johnson chiar vorbeşte serios şi ar veni cu propuneri extraordinare, fie se încheie, chiar prin No Deal, aventura britanică în UE. Chiar cu orice cost? Asta a fost spaima negociatorilor guvernului Theresa May, iar Acordul încheiat cu UE a conţinut prea multe cedări nepermise de suveranitate. OK, atunci trebuie asumat că britanicilor puţin le pasă de "scenariul-catastrofă" provocat de un Brexit fără acord, scenariu prezentat chiar de guvernul actual de la Londra.

De ce nu le pasă? Pentru că nu cred că dracul ar putea fi aşa de negru, iar pentru alţii, răspunsul stă în certitudinea că, aşa şi numai aşa, va fi progresiv "curăţată" piaţa muncii (aceea de locuri bine plătite) de prezenţa stânjenitoare a esticilor care au venit să umple ceea ce rămăsese liber după venirea a generaţii din colonii.

Nu le pasă pentru că dorinţa reală de a încheia legăturile cu UE nu aparţine votanţilor unuia sau altuia dintre partide: există o majoritate constantă care, în Anglia, vrea BREXIT, probă rezultatele din acelaşi sondaj care ne spune că diferenţa între cei care aprobă/dezaprobă modul în care Boris Johnson tratează problema este mică (pentru 37%, împotrivă 42%), dar indicii pentru concurentul său laburist sunt dramatici (17% pro, 60% contra), iar Camera Comunelor are, pe această problemă, o acceptare publică de 20% şi un indice negativ de peste 50%.

Aceasta este situaţia înainte de această săptămână în care, foarte probabil, s-ar putea întâmpla nişte evoluţii decisive. Oare politicienii noştri au vreo părere, sau măcar au citit ceva din acest dosar care poate deveni precedent pentru modul în care UE se va raporta la evenimente similare dacă vor mai surveni vreodată? Chestiunea este îndelung discutată deoarece acum, în urma BREXIT, s-a creat primul compendiu legislativ care reglementează modalităţile ieşirii unei ţări din sistem, venind astfel să completeze textul prost scris, sumar şi plin de imense goluri care au făcut posibile nenumărate interpretări opuse, articol redactat de altfel de un britanic, Lord Kerr of Kinloachard.  

Spunea că, atunci, în 2000, i se părea "ca foarte probabil ca un regim dictatorial, într-un moment de furie, să vrea să părăsească UE. Iar o procedură pentru părăsirea UE părea ceva de bun simţ pentru a fi evitat haosul legislativ provocat de o ieşire fără acord...dar teoria eurosceptică a fost întotdeauna absurdă deoarece, pentru a ieşi cu adevărat, nu ai nevoie de un articol special de legislaţie. Încetezi să-ţi plăteşti contribuţia, nu mai vii la şedinţe şi atunci cineva îşi va da seama că ai părăsit jocul".

Acesta a fost nivelul real de înţelegere de atunci a problemei sau tocmai astfel britanicii şi-au lăsat în mod conştient căi nesfârşit de multe pentru a ieşi din sistem în propriile lor condiţii, încurcându-i pe ceilalţi şi blocând toate opţiunile pe măsură ce apăreau? Vom vedea răspunsul şi poate, măcar după asta, politicienii noştri, candidaţii la prezidenţiale în primul rând, vor descoperi că au curajul să aibă o părere, mai ales după ce se va şti cine învinge.

Invers de ce-ar face Incredibilul Hulk.