Macron şi duşmanul ales de stânga: intrarea în politică a „Vestelor galbene“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Un dicton spune că e dificil, dureros şi contraproductiv să câştigi cu eforturi războiul şi să pierzi pacea. Mai important, lupta şi victoria la masa verde, la negocierile finalului de conflict şi criză, sunt apanajul marilor strategi şi a politicienilor de geniu.

Am avut şi noi, România, parte de propriile noastre victorii, cea mai importantă la finalul Primului Război Mondial, de la care tocmai am celebrat Centenarul: formarea Statului Naţional Unitar român modern.

Ei bine, evoluţiile din ultima perioadă din Franţa arată, în mod paradoxal, două lucruri: că Preşedintele Emmanuel Macron se îndreaptă către o victorie a păcii, la nivel politic, chiar dacă a trebuit să sacrifice, în această etapă, unele dintre reformele sale cele mai pronunţate şi puternice; în al doilea rând, că „Vestele Galbene“, protestatarii din stradă care-l contestă şi-i contestă politicile, devin indirect aliaţii săi, la nivel politic, şi în perspectiva alegerilor europarlamentare.

Mai întâi faptele: mişcarea Vestele Galbene a început ca o mişcare de protest legitimă, a fost politizată şi împinsă spre violenţe de către extrema stângă - Franţa Nesupusă, partidul lui Malenchon, şi de extrema dreaptă - Frontul Naţional, partidul lui Le Pen, forţe politice care consideră legitimă violenţa împotriva lui Macron. Mai nou, toată componenta legitimă, dar care respinge violenţa în stradă şi jocul cu ciocnirile repetate cu jandarmii, cu simplu scop de a monopoliza titlurile de ziare, merge spre o mişcare politică proprie, anunţată pentru europarlamentare şi estimate cu şanse de 12%. Însă această mişcare câştigă pe seama partidelor populiste şi extremiste de stânga şi de dreapta.

Macron a înţeles lecţia reformelor alerte şi a înţeles că a determinat pornirea masei de protestatari de stânga care nu trebuie să câştige tracţiune excesivă într-o Franţă obişnuită cu valuri ciclice de revolte de stradă.

Aici a dus violenţa din stradă de la Arcul de Triumf şi de pe Champs Elisees, distrugerile de magazine şi vitrine, vandalizarea obiectelor stradale şi bătăile repetate cu jandarmii în diferite locuri din Franţa. Mişcarea a scăzut dramatic în stradă de la 282.000 de protestatari în 17 noiembrie la 32.000 sâmbăta trecută, cu 8000 în Paris - după două recorduri negative la 29 decembrie - 800 şi la 5 ianuarie, 3500. Mai mult, în timp ce majoritatea protestatarilor merg cu calm şi fără violenţă pe traseele prestabilite, mici grupuri extremiste se rup şi se bat cu poliţia, care utilizează tunuri cu apă şi gaze lacrimogene.

Macron a înţeles lecţia reformelor alerte şi a înţeles că a determinat pornirea masei de protestatari de stânga care nu trebuie să câştige tracţiune excesivă într-o Franţă obişnuită cu valuri ciclice de revolte de stradă. Aceste mişcări au dus la problemele economice structurale şi la excesele sindicatelor-patronate, la dominaţia acestora pe anumite monopoluri. Deci Macron a stopat taxele de mediu, a crescut salariul minim şi a investit într-un pachet social de echilibrare, care a limitat valul de nemulţumire legitimă directă, în stradă, şi l-a canalizat mai degrabă în spaţiul politic. Violenţele, implicarea extremelor dreaptă şi stângă şi politizarea extremă au ajutat la acest rezultat.

Apoi Macron a propus, marţi 15 ianuarie, un dialog naţional pe 4 teme, derulat pe Internet şi în săli de reuniune despre taxe, energie verde, reforma instituţională şi cetăţenia. Nu că Macron şi-ar dori o schimbare de direcţie în reformele macroeconomice şi structurale pe care şi le-a promis. Deloc. Ci doar pentru a canaliza eforturile de gestiune a nemulţumirilor publice şi de cunoaştere a opiniilor în spaţii de dezbatere non-violente. Mai mult, susţinând separarea directă a Vestelor Galbene legitime, ca bază a unei mişcări şi partid de stânga - care să înlocuiască socialiştii, prăbuşiţi în sondaje - şi mai ales diminuarea atractivităţii şi scorurilor extremei stângi şi extremei drepte populiste şi naţionaliste, patroni ai violenţelor de stradă, şi a scorurilor anunţate pentru alegerile europarlamentare.

Deci mişcarea magistrală a Franţei lui Macron a fost aceea de a crea un partid de stânga relevant, care să coaguleze această mişcare de stradă, un partid care se realizează cu preponderenţă pe seama extremelor populiste. Noul partid nu va fi niciodată aliat cu Macron, va fi chiar oponentul său prin definiţie, dar şi potenţiatorul său, în timp ce populismul poate păli, în urma acestui construct. Macron construieşte rivalul său de stânga, un partid pro-european, în locul polilor de atracţie populişti şi naţionalişti, de extremă dreaptă şi stânga, anti-europeni şi eurosceptici.

Un joc extrem de fin şi nuanţat al oglinzilor paralele şi al potenţării, chiar construcţiei duşmanului ideologic relevant, care dacă reuşeşte, consacră ireversibil şi omul politic Emmanuel Macron, pe lângă profesionistul, bancherul, tehnocratul şi aristocratul rece şi pragmatic Macron.

După câştigarea alegerilor în formatul neconvenţional în care a făcut-o, cu mişcarea sa En Marche, Emmanuel Macron a avut refluxul reacţiei la această construcţie tehnocratică, a tehnocratului profesionist deplin, din partea politicului francez. În lipsa decantării şi anticipării la timp a amplorii mişcării Vestelor galbene, a fost nevoie de apariţia violenţei şi de un strateg serios şi cunoscător pentru a găsi dozajul favorabil între stoparea reformelor şi dialog versus construct legitim al stângii şi duşmanului dorit, dar pro-european, ca formula de canalizare şi valorificare a energiilor din stradă, în zonă constructivă.

Şi asta în condiţiile în care Poliţia trebuia să-şi dozeze la fel de fin reacţiile pentru a fi europene, dar suficient de ferme, să evite haosul şi să menţină sentimentul ordinii de drept, dar fără a incita mulţimea largă, să utilizeze instrumentele de forţă, dar fără a provoca marea masa paşnică a protestatarilor. Cu plusuri şi minusuri, Ministrul de Interne şi Poliţia franceză a reuşit şi ea, în mare măsură, această performanţă, care a împins susţinerea publică spre formule politice de stânga europeană, către dialog şi nu spre violenţă, extreme şi distrugeri.

Jocul încă se joacă. Încă nu e sigur dacă şi în privinţa dialogului, Macron va avea ştiinţa şi echilibrul, ca să nu mai spunem de flexibilitatea şi cifrele economice, care să-i permită să asculte şi să asume anumite doleanţe, fără a-şi modifica programul şi pentru a putea relansa reformele, dar lăsând în afară exact elementele conceptuale şi baza pentru partidul socialist european ce se naşte. Un joc extrem de fin şi nuanţat al oglinzilor paralele şi al potenţării, chiar construcţiei duşmanului ideologic relevant, care dacă reuşeşte, consacră ireversibil şi omul politic Emmanuel Macron, pe lângă profesionistul, bancherul, tehnocratul şi aristocratul rece şi pragmatic Macron.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite