Necunoscuta este nu câţi se doresc a fi la masa la care, destul de probabil în acest an 2013, se vor rearanja unele dintre spaţiile majore de putere pe plan mondial, ci câţi dispun de atuurile necesare pentru a fi admişi. Şi, desigur, perspectiva este incertă deoarece nimeni nu poate să spună cât vor rezista formulele actuale de alianţe, cum se vor restructura sau adapta cele existente, ce altele noi se vor lega, uneori extrem de surprinzătoare.

Contextul este cel al unei crize globale care a acutizat decalajele pe axele tradiţionale, Nord-Sud şi Est-Vest, dar a şi arătat foarte clar lipsa de soluţii alternatiuve globale. Ceea ce a funcţionat (sau a deschis măcar o speranţă că lucrurile ar putea merge mai bine) sunt doar rezolvările regionale sau în spaţiul unor alianţe tradiţionale care încearcă să-şi salveze nucleul de putere, cel mai bun exemplu fiind Uniunea Europeană şi efortul de supravieţuire centrat pe ţările din zona Euro.

În acelaşi timp, conştientizarea acestei stări de fapt a dus la forţarea apariţiei sau consolidării mecanismelor de alianţă existente în Asia şi America de Sud, odată cu definirea următoarelor ţinte majore ale tuturor negocierilor, investiţiilor, tensiunilor sau conflictelor din 2013: penetrarea şi apoi asigurarea controlului din ce în ce mai concentrat şi vizibil asupra zonelor care deţin rezerve de gaze şi petrol, a celor unde se găsesc materii prime strategice şi a terenurilor agricole fertile şi punctelor de alimentare cu apă.

SUA se confruntă cu atâtea probleme economice interne încât, în afara unui caz extrem, nu se va mai angaja rapid într-o aventură de durată în Orientul Mijlociu, mai ales că se apropie de punctul în care a depăşit dependenţa faţă de resusele statelor din Golf.

Europenii trăiesc cea mai mare dilemă existenţială, cea care, într-un fel sau altul, îşi va începe rezolvarea în acest an 2013.  Depinde de resursele ruseşti în proporţie de aproximativ 60%, iar procentul ar putea creşte dramatic în cazul unui conflict care să blocheze accesul temporar la resursele din Orientul Apropiat. Depinde de importurile de cereale şi carne din America de Sud, furnizorul strategic şi încă ieftin, dar care şi-ar putea schimba comportamentul acum când MERCOSUR este confirmat ca unul dintre jucătorii majori pe piaţa internaţională de putere.

Europa se va îndrepta în continuare către Rusia ca partener strategic privilegiat pentru rezolvarea problemelor energetice, poate va găsi cum să profite de piaţa africană a resurselor, dar 2013 va marca o bătălie feroce în domeniul produselor agricole de bază şi a furnizării de carne.

S-ar putea ca toate acestea să poată să constituie o şansă pentru România, ţară care, cel puţin teoretic, ar putea să producă o proporţie relevantă din ceea ce înseamnă cererea europeană de produse agricole. Ar fi o prostie istorică să nu profităm (aşa cum am făcut-o cu obstinaţie în ultimii cinci ani) de argumentele multiple pe care le avem la Bruxelles, înscrise foarte limpede ca tot atâtea oportunităţi în politica agricolă comună a UE.  Nu pledez pentru o Românie doar rezervor de producţie agricolă ci pentru o Românie care să ştie să facă din asta un argument extrem de pertinent de politică externă. Dar poate nu vrem asta şi, evident, în acest caz lucrurile sunt mult mai simple. Rămânem cum suntem şi vom plăti pentru asta.

În timp ce la noi terenuri cultivabile vaste sunt lasate de peste un deceniu pradă bălăriilor şi am devenit o ţară din ce în ce mai dependentă de importuri scumpe în toate domeniile de producţie agricolă, europenii caută formule pentru a obţine produse agricole ieftine şi cât mai aproape de calitatea ecologică. Noi tocmai asta am putea da, pe bani foarte buni, dacă am şti sau am vrea măcar să ne promovăm ceea ce avem acum, investind în paralel înntr-un sistem naţional de ferme mici, sprijinit de o Bancă naţională a creditului agricol.

În acest domeniu se va duce una dintre cele mai nemiloase bătălii ale anului 2013 şi, culmea, am avea şanse să ne poziţionăm în câştigători deoarece celălalt mare bazin agricol, cel din Ucraina, este gravat de problemele politice mari ale ţării şi nici nu ar avea, ca noi, avantajul apartenenţei la UE.