Londra, lecţia de eroism şi eficienţă

Londra ne-a învăţat şi ieri despre eroi şi ne-a dat încă o lecţie despre solidaritate, profesionalism, civilizaţie, onoare şi respect pentru cetăţeni. Nu ştiu câţi eroi avem azi în Parlamentul de la Bucureşti (că ar trebui să fie majoritatea), dar în Londra sigur sunt câţiva. La propriu.

Tobias, în angoasă şi teroare, în clipele când fiecare persoană alerga haotic, nu a fugit să-şi salveze viaţa, ci s-a oprit să salveze viaţa unui poliţist înjunghiat, oferindu-i manevre de resuscitare şi asistându-l până la sosirea specialiştilor. Fotografia cu acest parlamentar, fost căpitan de armată, cu sânge pe faţă, a făcut înconjurul presei internaţionale.

PC Keith Palmer (48) este poliţistul erou care a fost înjunghiat de atacator în drumul său spre Parlament. Era neînarmat şi s-a opus cu mâinile goale. Poliţistul, care astăzi a fost omagiat în Parlament la ora 9.33 (933 fiind numărul de pe umărul său), lucra de 15 ani în cadrul serviciilor de protecţie diplomatică. Pentru sprijinirea familiei sale în doar câteva ore pe Justgiving.com s-au adunat aproape 30.000 de lire.

Nu ştiu cum ar arăta gestionarea unui astfel de atentat sau orice alt tip de atac de tip terorist în ţara noastră. În Londra, care este în permanenţă împânzită de securitate, în câteva secunde au sosit Poliţia, trupele speciale, medicii, paramedicii, pe toate căile, inclusiv o barcă şi un elicopter au fost zărite în relatările televiziunilor. Primul-ministru a fost preluat şi dus de urgenţă într-un loc sigur, iar parlamentarii s-au adăpostit în catedrala Westminster până spre seară. 

În România, vă amintiţi de barca de salvare căreia nu-i pornea motorul pe lacul Siutghiol, astfel că pompierii ISU au folosit vâslele pentru a ajunge la elicopterul SMURD să constate decesul asistentei medicale. Sau de elicopterul lui Iovan din munţii Apuseni identificat de ţăranii din zonă? Cert este că specialiştii şi politicienii români ne dau asigurări că suntem o ţară sigură şi fără riscuri, dar, cu toate acestea, exerciţii de pregătire a populaţiei, simulări de atacuri teroriste nu există. Să ne gândim doar la haosul din orice staţie de metrou acum pe timp de pace, dar mai ales la o urgenţă de securitate. Să minimalizezi riscurile e o mare greşeală.

Marea Britanie este a doua mea ţară de suflet şi Londra este oraşul care mi-a dăruit cele mai intense bucurii şi satisfacţii profesionale în tot timpul trăit acolo. La Westminster Abbey mergeam aproape duminical, legând prietenii şi niciodată nu m-aş fi îndestulat să ascult corul şi muzica orgii sacre.  

La Institutul de Psihiatrie, cel mai mare centru de excelenţă în psihiatrie şi psihologie din Europa, am simţit cum se face ştiinţă şi psihoterapie la cel mai înalt nivel şi cum sunt respectat alături de alţi studenţi şi profesori din 150 de ţări. În sălile de cursuri, în spitalele şi centrele de psihiatrie, dar mai ales la cantina universităţii au fost cele mai esenţiale discuţii de specialitate. Să se aşeze lângă tine cu atâta modestie o somitate în domeniul tău e un rar privilegiu. La 6 luni după întoarcerea mea în România, m-au telefonat rugându-mă să evaluez programul universitar. Când le-am răspuns, printre altele, că lucrez acasă undeva în Estul Europei, ca psiholog, plătit cu ceva mai puţin de 180 de lire lunar, nu mi-au dat crezare. În ultimii 7 ani primesc frecvent informări din partea Universităţii din Londra pe care am absolvit-o şi simt că şi acum aparţin acelei comunităţi de prestigiu. Kingˈs College London a fost instituţia unde am constatat zilnic uriaşa discrepanţă între învăţământul românesc şi cel britanic de top 20 din lume.

Marea Britanie este ţara care a avut încredere totală în mine şi a făcut pentru mine, şi pentru alte zeci de mii de români care studiază acolo, ceva ce nu a făcut niciodată Gvernul sau Ministerul Educaţiei din România pentru proprii elevi şi studenţi. Personal, printr-o singură aplicaţie online am beneficiat de peste 25.000 de lire de la universităţile britanice fără să adaug taxele de studiu sau alte cheltuieli pe care bursele le-au acoperit. Ieri seară, în timp ce la BBC rulau imaginile tragice, discutam pe Skype cu un tânăr de 19 de ani care a lăsat România pentru un destin favorabil început în Marea Britanie. Şi este extrem de mândru de această alegere şi de fiecare zi din viaţa sa. Şi cu dor de România, evident. Am observat cum doar în 6 luni de convieţuire în mediul universitar, gândirea sa, convingerile, credinţele şi implicit comportamentul său se schimbase. A rămas uimit când a primit un email de profesorul său care îi recomandase un job în cadrul universităţii şi a fost încântat să-mi arate legitimaţia de acces pe care scria acum staff. Cum e posibil ca cineva să aibă atâta încredere în tine, un necunoscut, un imigrant, român şi să-ţi ofere toată disponibilitatea şi sprijinul la doar 6 luni de când te-a întâlnit? Alte exemple de respect, încredere şi ajutor din partea britanicilor pentru imigranţii din România, studenţi sau nu, pot continua. Sincer, nu vreau să fiu răutăcios, dar zeci de exemple din partea profesorilor sau angajatorilor români nu prea am auzit. Cunoaşteţi prea bine cum sunt trataţi studenţii români în universităţile noastre. Ca o anecdotă, îmi amintesc de un profesor universitar care timp de 2 ani nu-mi răspundea la salut, de fapt niciunuia dintre noi ăia studenţii mici, nu prezentam interes şi nici respect, până când a aflat că sunt iubitul fiicei sale şi urma să îl vizitez.

Britanicii sunt pentru mine un model de civilizaţie cu enorm respect pentru istoria lor de mii de ani cât şi pentru democraţie şi libertate. Acolo am văzut mii de LGBT-i pe străzi fără ca nimeni să fie ofensat sau înrăit. Acolo (nu la Bucureşti) am ascultat-o, din păcate, pentru prima dată pe soprana Angela Gheorghiu care a fost la final aplaudată de 5.000 de străini şi tot la Londra i-am văzut pe papa Benedict, pe Regina Elisabeta şi am trăit zilele funeraliilor doamnei Margaret Thatcher. Acolo am văzut de cele mai multe ori ce înseamnă să afirmi cu credinţă că eşti mândru de ţara ta, de naţionalitatea ta şi chiar să trăieşti asta. Sună jignitor şi ruşinos pentru noi, dar lecţiile de patriotism le-am învăţat mai mult de la britanici decât de la români.

Avem obligaţia să ne exprimăm solidaritatea cu poporul britanic şi să învăţăm de la ei ceea ce încă nu putem învăţa de la noi.

Londra este oraşul care l-a primit pe Sigmund Freud în ultimul an de viaţă, scăpând din calea naziştilor, iar casa sa, astăzi muzeu, este un templu al psihanalizei şi un loc de pelerinaj pentru fiecare persoană pasionată de psihologie, indiferent de orientare. La Londra am fost primit în palatul arhiepiscopului de Canterbury, acolo i-am auzit pe Whitney Houston şi pe Leonard Cohen. La Londra am simţit ruşinea de a fi român când zeci de ai noştri au fost ridicaţi de poliţie de pe podul Westminster în preajma jocurilor olimpice pentru că înşelau străinii cu alba-neagra. Dar tot la Londra am simţit şi onoarea de a fi român când s-a jucat „Rinocerii” de Eugène Ionesco, când 90 de instrumentişti ai London Symphony Orchestra au făcut să răsune Rapsodia Română nr. 1 a marelui nostru George Enescu în sala de 1.940 de locuri a Centrului Barbican. Dar mai onorat ca niciodată am fost când însuşi Regele Mihai a fost apreciat de către Lordul Primar al Londrei şi când l-am întâlnit în Capela Savoy a Reginei Elisabeta, unde nişte puştani din corul capelei şi-au dat toată silinţa să înveţe imnul regal în română. Însuşi Regele a fost impresionat de acest efort. Şi limba română cântată de britanici chiar nu e uşoară. Sunt doar câteva exemple a ceea ce a făcut Marea Britanie pentru românii de excelenţă şi pentru orice alt român. Nu am simţit în nicio zi nicio intenţie de discriminare. Am fost realmente încântat când recent Ambasada Marii Britanii din Bucureşti ne-a invitat la reşedinţa ambasadorului să ne cunoaştem şi să ne împărtăşească preţuirea ţării sale pentru noi... Cred că avem obligaţia să ne exprimăm solidaritatea cu poporul britanic şi să învăţăm de la ei ceea ce încă nu putem învăţa de la noi.