Surpriza totală a constituit-o momentul imediat următor când a trecut la precizări suplimentare: „Cred că Uniunea Europeană este un duşman, asta prin tot ce ne face în domeniul comercial. Desigur că nu te-ai gândi niciodată la UE, dar, da, este vorba despre un duşman... Rusia este un inamic sub anumite aspecte. China este un inamic economic, evident, Dar asta nu spune că sunt răi, nu spune nimic. Spune că sunt nişte competitori“.

S-ar putea spune, pentru a se linişti lucrurile şi a le acoperi cu un văl de ceaţă, că Trump restrânge aria conflictuală exclusiv la domeniul comercial, în rest părţile fiind în relaţii frăţeşti, de conlucrare pentru binele comun şi al omenirii în general.

Nu-i aşa. Nu poate fi aşa din moment ce o minimă cunoaştere a protocoalelor diplomatice şi a normelor de comportament admise în relaţiile internaţionale duce la o concluzie imposibil de ocolit: un şef de stat sau de guvern nu poate anunţa public că o altă ţară sau o altă alianţă politică au statut de „inamic“ fără ca aceasta să aibă imediat efecte geopolitice, chiar dacă punctele de contencios invocate sunt economice.

În mod normal, în sistemul recunoscut al relaţiilor internaţionale, este adevărat că se poate vorbi în unele cazuri de „acte ostile“, „comportament contrar reglementărilor acceptate de tratate“, „acţiuni care încalcă acordurile internaţionale“ etc. dar cu totul şi cu totul altceva este apariţia în joc a termenului de „ţară inamică“. Sintagma respectivă - folosită în Carta ONU şi în convenţii internaţionale presupune că deja există un cumul de acte ostile deosebit de grave care pun în primejdie securitatea unui stat sau a unei alianţe şi oferă cadrul juridic pentru activarea tuturor formele posibile de apărare şi retorsiune.

În acest moment, odată cu listarea UE ca „inamic“, statutul este posibil de extins imediat asupra tuturor Statelor Membre UE, asta din moment ce toate (evident, inclusiv România), au semnat pentru declanşarea măsurilor comunitare de răspuns după ce Trump a ordonat impunerea suprataxării pentru oţelul şi aluminiul importat din ţările UE. Deci, pe cale de consecinţă, suntem ţintă desemnată alături, în solidar, cu toţi ceilalţi.

Nu s-a mai întâmplat niciodată să se audă asemenea vorbe şi să se înregistreze un asemenea nivel conflictual între cei declaraţi odinioară parteneri strategici în spaţiul euroatlantic şi a căror existenţă şi conlucrare activă garantau ordinea democratică în raport cu orice tip de ameninţare externă.

Pesemne că preşedintele american a devenit extrem de neros aflând că, totuşi, Japonia va semna acordul de liber-schimb cu UE, cel mai important din istoria noastră, cu o valoare ce acoperă 1/3 din GDP-ul mondial, cu perspectiva de a vedea deschizându-se o perspectivă similară cu China, Şi, de ce nu, o reluare a discuţiilor mai vechi, din perioada Prodi, pentru realizarea unei zone de liber schimb. Utopie pură? Posibil, dar asta s-a spus atunci, nu în contextul de conflict deschis de acum. Pe lista, în pregătire, Noua Zeelandă şi Australia.

Oricum, azi Preşedintele Trump se întâlneşte cu omologul său Vladimir Putin, preşedintele unei ţări „inamice“. Iar ceilalţi doi „inamici“ se întâlnesc la Beijing. Bătălia pentru pieţe şi zone de influenţă este deschisă. Primele, cele mai tentante, sunt cele ale Extremului Orient, spaţiu lăsat complet liber de americani după ce Trump a decis ieşirea SUA din Tratatul Transpacific. Lăsând China ca mare jucător cu o reacţie instantanee de injectare a unor sume colosale în Noul Drum al Mătăsii şi o întărire exponenţială a ofensivei diplomatice alături de Rusia în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Iar ţinta lor este spaţiul european, locul unde se termină rutele comerciale, cu securizarea corespunzătoare a locaţiilor strategice de control din Africa şi Orientul Apropiat şi aproprierea controlului pe estul Mediteranei.    

Care va fi răspunsul pe care-l va reuşi Trump? Greu de spus, atâta timp cât SUA, cel puţin până acum, nu au reuşit să blocheze proiectul North Stream 2, nu au niciun fel de şansă să oprească dezoltarea Turciei ca hub regional de energie şi preluând o parte importantă din resursele venind din zone odinioară controlate de americani, iar Iranul ar putea fi extrem de dificil de rezolvat prin formula clasică militară. Va fi de acord Putin să-şi trădeze prietenii iranieni şi să susţină soluţia americană, cea de schimbare a regimului actual cu unul favorabil intereselor de la Washington? Trump are nevoie ca azi să dea măcar un mesaj de putere şi de deschidere de noi jocuri. Posibil, dar nu foarte sigur.

Între timp, România ar putea să fie nevoie să se pronunţe în favoarea unuia sau altuia dintre scenariile de confruntare/colaborare care se desenează acum. Nu e obligatoriu, dar bine ar fi dacă vrem să mai avem măcar oarece modeste perspective de a rămâne într-un dintre jocurile globale de acum şi dacă vrem să profităm de ceva, asta după ce am pierdut timp de decenii, cu impardonabilă lejeritate, oportunităţi succesive tocmai fiindcă „am vrut să fim prieteni cu toată lumea“. Mă rog, vorba de înţelepciune românească vorbeşte despre o poziţie ciudată, de aşezare în două luntri.

Este clar că nu suntem inamicii SUA. Nici să vrem, nu putem. Dar suntem prietenii cui? Mă refer la prietenia strategică generatoare de contracte reale, de beneficii pe termen lung şi foarte lung, de creare inteligentă de „nişe de oportunitate“ diplomatică, economică, militară. Avem parteneriate strategice declarate, interesante, promiţătoare dar folosite la nivel minimal sau lăsate să se piardă în indiferenţa generală. Sau, când apare o ocazie gigantică, ne speriem de consecinţe şi ne ascundem în gură de şarpe să nu ne găsească nimeni, cum fuse cazul cu vizita complet şi ruşinos ratată a premierului japonez care venea la noi, primii în Europa, să înceapă derularea planurilor de cooperare strategică în ceea ce avea să fie Acordul de liber schimb de acum. Avem relaţii reci sau foarte reci cu toate ţările din jur, cooperare la Marea Neagră este cvasi-exclusă din cauza lipsei programatice de dorinţă de negociere cu Rusia.  

Cred că ne comportăm abulic, noi ne suntem singurii duşmani şi ne cultivăm cu osârdie această stare. Bine că nici măcar americanii nu pot crede la modul serios că ar trebui să ne considere ostili, au cu cine să se bată în Europa, de ce să se lege la cap cu România care, oricum, transmite ciclic, cel puţin anual, că trăieşte în ritmul unei lovituri de stat.

Aşa că să sperăm că formularea domnului Trump faţă de zonele inamice UE, Rusia şi China va avea doar valoarea unui tweet dat la nervi, exact ca ştirile de tip „lovitură de stat“ de la noi.

Dar dacă nu? Vom auzi astăzi primele replici ale preşedintelui Putin, profund amuzat şi satisfăcut de reuşita unei noi etape din planul său global de revenire a ţării sale la statutul de super-putere.