Lideri naţionali versus lideri europeni

Afiş în faţa Parlamentului European din Bruxelles FOTO Reuters

A devenit dificil să vorbeşti despre Uniunea Europeană. Până nu demult, subiectele legate de UE generau indiferenţă; de câteva luni însă tot ceea ce atinge de departe sau de aproape acest subiect generează, spre surprinderea mea, din ce în ce mai multă ostilitate.

Anti-europeanismul a devenit o stare de spirit şi mă tem din ce în ce mai mult că mişcări care s-ar încadra în acest spririt - gen, cu iertare prietenilor care chiar cred în gest, boicotarea alegerilor europene - nu sunt vizibile doar în România şi Franţa, ci cam în toate statele membre. Nici măcar, vedeţi, nu este necesar să fie parte a vreunui partid sau mişcări extremiste. Persoanele care cer boicotarea sunt persoane inteligente, apolitice, care probabil că au reuşit cumva să concretizeze într-o acţiune saturaţia pe care o resimt. Culmea, nu neapărat faţă de Europa, de politicile sau de valorile Uniunii, ci faţă de persoanele care sunt presupuse să ne reprezinte din punct de vedere naţional, la Bruxelles şi Strasbourg, în Parlamentul European. Mi-e greu să definesc dacă la mijloc se află o incapacitate de a gândi european sau o prea mare lasitudine cuplată cu neîncrederea în votul care ar putea conta.

Nu ar fi de blamat niciunele: timp de atâtea decenii, liderii europeni, UE în general, nu a făcut aproape nimic pentru a se apropia de europeni, pentru a-i face să se simtă ca atare. Nu mai amintesc inexistenţa unui paşaport pe care să scrie cetăţean european, a unei cetăţenii europene, pe scurt. Nici faptul că ne jucăm de-a UE dar avem în continuare ambasade din toate statele membre în celelalte state membre. Zeci de locuri la ONU şi 28 de drapele la Jocurile Olimpice. Ci, aşa cum o face scriitorul italian Erri de Luca, într-un foarte bun număr al revistei "Le 1", intitulat "Peut-on encore aimer l'Europe?" (Mai putem oare iubi Europa?), doar să reamintesc că astăzi

Europa este un euro, deci un jeton aruncat pe o masă de poker. Dacă aceasta este valoarea Europei, atunci Uniunea este doar o întreprindere comercială oareşcare, aptă oricând să dea faliment. Antidotul la o asemenea prăbuşire nu este o scădere a ambiţiilor iniţiale, ci o ştachetă mai înaltă : nu o reducere a scopurilor vizate, ci o întoarcere la idealurile fixate de fondatori. De-a lungul secolelor care au trecut, religia creştină a fost adeseori redusă la un negoţ cu favoruri, indulgenţe, avantaje. Ea a ieşit la suprafaţă întorcându-se cu sfinţenie la cuvintele sacre. Uniunea Europeană are nevoie de acelaşi remediu. Să se întoarcă la originile sale de cenuşă şi ruine, acolo de unde au plecat de fapt răscumpărarea şi reconstrucţia. Vreau să-mi imaginez că aşa va fi. Vreau să-mi imaginez că într-o zi atleţii săi vor participa la Jocurile Olimpice sub un singur drapel, ascultând o muzică scrisă pentru a doua repriză a pământului Europa.

***
În Franţa dezbaterile comune ale candidaţilor la preşedinţia Uniunii nu au fost difuzate de canalele importante de televiziune. S-a considerat că nu este un subiect care contează. Daniel Cohn-Bendit, celebrul fost europarlamentar franco-german, spunea, într-un interviu acordat revistei "L'Express", că francezii vor vota cu Marine Le Pen şi Frontul Naţional deoarece numai asta au văzut la televizor. Aşa va fi. Peste tot este la fel. Presa îşi va fi îndeplinit misiunea de a imbeciliza populaţia din cauza unei maniere obtuze de a vorbi despre Europa.

Adevărul este că astăzi Uniunea are parte de lideri politici care îngraşă porcul în ajun, de guverne care trimit la Bruxelles şi Strasbourg dinozauri politici, amici ai amicilor, politicieni de care nu mai au nevoie, oameni care de cele mai multe ori trec în uitare pe banii publici. Numărul adevăraţilor europeni care ne reprezintă este în scădere, aceasta pentru că exemplul statelor din Estul Europei, al României deci, şi al României, acela de a-i trimite la Bruxelles nu pe cei mai buni ci pe cei care trebuie, a devenit regulă. Cum să faci atunci pentru ca acei câţiva politicieni adevăraţi, care contează, care ştiu că UE nu este o groapă pentru rebuturi, un cimitir politic, ci o arenă vie în care doar cei care îşi onorează votul, meseria, crezul, contează, şi cu ei o ţară întreagă, să ajungă acolo? Când ei sunt pierduţi la coada unor liste din care nimeni nu mai înţelege nimic? Când orice persoană cu minte la cap ştie că valoarea adăugată a unei ţări la scrutinul european se află în capacitatea de a lua nume de pe fiecare listă şi a le pune pe o listă imaginară, un fel de top ten for Europe?

Cum să faci să treci peste dezgustul de a fi înţeles că eroarea se repetă, că dreapta dezamăgeşte, că stânga nu a priceput nimic, că liberalii sunt prea fărâmiţaţi şi lipsiţi de individualitate la nivel naţional pentru a conta ceva mai la Vest, şi să votezi gândindu-te la cine ai dori să fie preşedintele Comisiei Europene? Aceasta este miza de fapt şi aici rezidă de fapt apelul la boicot. Lideri naţionali versus lideri europeni. Nu cred că "împiedicarea cu orice scop a extremiştilor" va fi un motor suficient de puternic pentru a convinge neconvinşii. Nu acum. Dezbaterile au fost vizibile doar la nivelul iniţiaţilor, al cunoscătorilor, televiziunile europene refuzând să-şi facă datoria: aceea de a supune alegerii, dezbaterii, toate opiniile, toate preferinţele, toate programele, şi toate consecinţele în acelaşi timp.

Am ratat, mă tem, trenul Europa. Nu din cauza Uniunii, ci din cauza statelor-naţiune, a guvernelor lipsite de viziune europeană, de valori, europene sau nu, care au tratat UE cu nonşalanţă. Spectacular, dar toate statele membre au devenit subit mai puţin dispuse să adere la valorile europene o dată ce au aderat efectiv. Visul european durează doar cât durează procedura de aderare. Ulterior toate capitalele încearcă să profite cât mai mult, să viseze cât mai puţin, să se joace perpetuu. Dar pe seama noastră, a celor 400 de milioane de europeni care am fi presupuşi să votăm duminică.

Discuţiile au avut loc şi pe reţelele sociale. Am citit rânduri despre trezirea mentalităţii, despre vot "contre-coeur", despre „axarea pe liderii grupurilor europene în cadrul alegerilor şi nu pe partidele naţionale în mod direct".

Guy Verhofstadt, liderul ALDE şi candidatul liberalilor la preşedinţia UE, vorbea la un moment dat de necesitatea de a avea liste de partide cu candidaţi din mai multe state membre, liste europene. Ar fi fost minunat. Ne-am fi evitat calvarul de a avea acum cel puţin 20 de liste pentru fiecare stat membru.

25 mai / votăm. În silă, cu un mare absenteism, poate prost, dar cred că va fi mai bine decât nimic. Cred că ar fi cazul, oricât de greu ne vine, să mai avem o dată încredere în faptul că votul nostru contează. Este, probabil, cel mai greu lucru de încasat şi de acceptat. După ce am fost păcăliţi de atâta ori, în povestea cu "votul tău contează", după ce liderii noştri naţionali ne-au dezamăgit, după ce UE în sine nu a fost teribilă în aceşti ani cu majoritatea europenilor, ni se cere iar să avem încredere. Este greu, dar uman este să şi crezi, atunci când eşti la pământ, că există o speranţă. Nu din naivitate sau din prostie, ci pentru că răzbunarea este, cu adevărat, arma prostului. Largheţea de spirit şi inteligenţa aparţin celor care trec peste resentimente şi nu au nimic să-şi reproşeze, la final. Ştiu că votul nu este obligatoriu în toate statele membre. Dar aş vrea să fie la un moment dat. Măcar pentru a nu uita, eu, voi, noi, europeanul turmentat, că a fi european nu este o obligaţie ci o stare de spirit. Care moare atunci când a murit şi speranţa.