Lecţii istorice uitate în inima UE
0
Cu 24 de ore în urmă, cei ce ţin la ideea renaşterii şi consolidării democraţiei pe tărâm german reaminteau generaţiei următoare că la 23 mai 1949 a fost aprobată Constituţia statului german. Însă Germania era încă divizată. În Vest erau trupele aliate americane, britanice şi franceze. În Est, URSS menţinea un puternic dispozitiv militar. Iar pe harta Europei erau trasate frontierele a două state ale aceleiaşi naţiuni puternice: RFG şi RDG.
Iată că după 71 de ani, actualul cancelar al Germaniei reunificate a afirmat că guvernul de la Berlin a fost întotdeauna legat de respectarea demnităţii omului, aşa cum se stipulează în Constituţia germană. Principial, Constituţia a stat la baza vieţii sociale din cel mai puternic stat, pe plan economic, din Europa. O afirmaţie de înţeles, a cancelarului Angela Merkel, în momentul aniversării Zilei Constituţiei ţării sale.
La articolul 1 din legea fundamentală germană scrie că „Demnitatea omului este de neatins”. O demnitate care trebuie apărată de stat şi guvernul federal, cei vizaţi fiind cetăţenii Germaniei de azi. Enunţuri limpezi, puse totuşi sub semnul întrebării de unele rele tratamente de care au avut parte alţi cetăţeni europeni, de pildă cei veniţi la munci sezoniere pe teritoriul german, parte din ei simţind, cel puţin până la informarea presei şi opiniei publice, că unii angajatori germani parcă aveau nostalgia administratorilor din lagăre de tristă amintire.
Evident că Angela Merkel a folosit Ziua Constituţiei pentru a explica mulţimii - tot mai puţin răbdătoare cu restricţiile generate de lupta contra Coronavirus - că acest inamic public, la nivel planetar, a fost şi o testare a democraţiei germane. Uşoare sau nu, restricţiile impuse de combaterea pandemiei au fost aplicate, cu precizarea că vor dura atâta timp cât va fi necesar, tocmai pentru ca demnitatea menţionată în constituţie să rămână intactă.
Sigur că opinia publică germană fiind foarte bine informată a început să facă distincţia dintre ameninţări reale şi exagerări pasagere, de sorginte oficială medicală. Asta în condiţiile în care sistemul de sănătate german a fost cel mai bine dotat şi încadrat cu personal adecvat, la debutul epidemiei de Coronavirus în Europa.
Chiar dacă a şocat Italia, Spania, parţial şi Franţa, iniţial, la Berlin a funcţionat principiul "Deutschland erste"/"Germania mai întâi", care nu ar fi rău dacă atunci când se manifestă şi în state aflate la graniţa de est a NATO, nu ar genera atenţionări cel puţin curioase, din partea unor oficiali germani.
Sigur că, de la nivelul prosperităţii naţiunii sale, Angela Dorothea Merkel se mândreşte cu faptul că s-a născut la Hamburg în Germania de Vest, uitând momentan faptul că tatăl ei, fiind preot luteran, a fost promovat la Perleberg, în nordul Germaniei de Est, pe atunci sub ocupaţie militară sovietică. Presupunerea vizând uitarea premeditată porneşte de la faptul că este uşor acum să vorbeşti, din postura de actual cancelar german, de o Europă unită, afirmând cu un elan aparte că "Europa ne-a adus pace. Europa ne aduce prosperitate.”
Nu. Pacea a fost adusă europenilor de coaliţia naţiunilor unite - Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi URSS - în condiţiile în care statalitatea germană interbelică a oferit bătrânului nostru continent doar cuceriri gen Blitzkrieg, a cărui iniţiator a fost generalul german Heinz Guderian - dacă asta s-a uitat la Berlin.
Pentru a păstra o Europă unită nu se poate vorbi preferenţial cu Federaţia Rusă, răstit cu alte state membre ale Uniunii Europene, de la graniţa de est a comunităţii democratice, altfel făcută K.O., în primele două săptămâni de victorii ale Coronavirusului în sudul şi vestul continentului nostru şi relativ diplomatic cu Parisul. De la "Deutschland erste"/"Germania mai întâi" s-a ajuns acum la "our money back", un principiu promovat fără nicio reţinere, de Austria, Suedia, Danemarca şi Olanda, state care în situaţii anterioare făceau frumos, prin înalţii lor demnitari, în faţa cancelarului german. Ar fi benefic ca la Berlin să se înţeleagă că Europa liberă poate rămâne unită dacă nu se ridică un Zid între statele bogate şi cele sărace şi dacă nu se instituie o Blocadă a ţărilor din nordul continentului contra celor din sudul UE.
Angela Merkel a recunoscut, de Ziua Constituţiei Germaniei, că este nevoie de o Europă unită încă o dată. Totuşi, dacă toate statele membre ale Uniunii Europene au fost afectate de criza Coronavirusului - cum recunoştea cancelarul german -, unele mai mult decât altele, atunci ţările greu încercate au dreptul să vadă acum dacă UE are forţa de a le întrema sau păstrează aroganţa unor cancelarii marcate de nostalgii tipice veacului trecut.
Poate că la Berlin s-a uitat ce a fost Blocada postbelică şi cât de mult a afectat dezvoltarea naţiunii germane existenţa Zidului impus de Moscova, pentru a menţine libertăţile din landurile vestice departe de aspiraţiile din landurile estice. Motiv pentru care am rugat pe istoricul Alexandru Oşca să readucă în atenţia celor interesaţi, două clipe din devenirea postbelică a Germaniei.
Dr. ALEXANDRU OŞCA
- Domnule profesor, terţi parcă au uitat ce a fost Blocada Berlinului...
- Blocada Berlinului (24 iunie 1948 - 11 mai 1949) a fost declanşată într-un moment destul de important pentru viaţa politică din Statele Unite, dar şi pentru Regatul Unit şi pentru Franţa. Au fost discuţii în legătură cu modul în care să se răspundă la această blocadă. De exemplu, unii generali americani îi sugerau preşedintelui Harry S. Truman să le permită să pătrundă spre Berlin, dinspre zona lor de ocupaţie militară, pe şosea, cu o coloană mare de blindate, care să se poată apăra, la nevoie, de un eventual atac din partea URSS. Preşedintele Truman nu a fost de acord cu această idee. Era puţin riscantă. Şi atunci a venit sugestia să se organizeze un pod aerian. Nimeni nu îşi închipuia cât de eficient va fi şi ce dimensiune extraordinară va avea. La 25 iunie 1948, generalul american Lucius D. Clay, comandantul zonei de ocupaţie americane din Germania a lansat ordinul unui masiv pod aerian, care a durat 462 de zile şi a asigurat proviziile necesare, în Berlinul de Vest. Astfel a fost pur şi simplu sfidată şi ignorată blocada iniţiată de sovietici, în anii 1948-1949. Sovieticii au acceptat ulterior ca să ridice această blocadă, la 12 mai 1949, pentru că şi-au dat seama că nu mai are nicio eficienţă. Şi au permis accesul spre Berlin şi pe celelalte căi de pătrundere. Argumentul care a determinat acest blocaj, a fost generat de faptul că, în zonele ocupate, din Germania, de SUA, Marea Britanie şi Franţa, s-a instituit marca germană. Iar la această marcă germană nu mai avea acces direct Uniunea Sovietică. Şi altă soluţie de contracarare, decât blocada, nu au văzut sovieticii, la acel moment. Blocada Berlinului a dat măsura Războiului Rece. Unele lucruri au fost reglementate la o conferinţă a miniştrilor de externe, care a avut loc la Londra. Şi sovieticii au acceptat atunci să înceteze blocada. Să luăm în calcul şi faptul că la 4 aprilie 1949 s-a decis să se constituie NATO. Este interesant faptul cât de dense erau aceste evenimente, în primii ani de după încheierea ultimului război mondial.
- În Constituţia Republicii Federale Germania era o prevedere care arăta că planul reunificării cu landurile din est nu era deloc abandonat. În Republica Democrată Germană erau trupe sovietice şi o puternică maşinărie de propagandă, cu ajutorul căreia se dorea să se arate, cu orice preţ, superioritatea societăţii socialiste. Obsesia Moscovei era ca în RDG să fie un nivel de trai cât de cât egal cu cel din RFG, unul peste cele existente în alte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia. Cu toate acestea, lumea europeană a evoluat până la momentul căderii zidului Berlinului. O clipă istorică precedată de discursul preşedintelui Ronald Reagan, care a cerut omologului de la Moscova, Mihail Gorbaciov, ca să dea jos zidul despărţitor dintre comunitatea germană cu valori occidentale şi aceea supusă ocupaţiei sovietice, cu toate consecinţele negative cunoscute, pe planul limitării drepturilor caracteristice unei societăţi cu adevărat democratice. Cum s-a ajuns la această memorabilă clipă?
- Merită să reamintim cum a fost instituit zidul Berlinului. Uniunea Sovietică vroia să facă din Germania de Est - Republica Democrată Germană - vitrina socialismului. Adică să arate lumii cât de grozav şi de eficient este sistemul socialist, câtă bunăstare aduce cetăţenilor acest sistem. Şi atunci, bineînţeles că Moscova făcea eforturi mari pentru ca să asigure RDG şi Berlinului răsăritean toate resursele necesare, pentru ca sistemul estic să fie superior celui vestic, din RFG. Aici s-a văzut diferenţa dintre cele două tipuri de sistem, mai ales din punct de vedere economic. Asta pentru că în Occident vorbim de o economie socială de piaţă, unde prin Planul Marshall s-au asigurat foarte multe resurse financiare şi naţiunea germană a reuşit să îşi revină foarte repede, economia RFG ajungând la cote foarte înalte de dezvoltare, în timp ce în RDG, cu toate contribuţiile şi ajutorul primit de către Germania de Est din partea Uniunii Sovietice, dar şi din partea celorlalte aşa-zise ţări frăţeşti, acest lucru nu a fost posibil. Asta pentru că tipul de economie era una centralizată, care, de exemplu, dicta preţurile. Şi ei au crezut că asta este o soluţie, ca să demonstreze occidentalilor cât de bun este acest sistem. Şi atunci muncitorii, inginerii est germani, extrem de bine pregătiţi, plecau şi lucrau în Germania de Vest. Încasau salarii mari şi veneau să achiziţioneze cele necesare lor la preţurile din Germania de Est, evident mai mici decât în RFG. Şi vest germanii din Berlinul Occidental adeseau treceau în cel estic, de unde se aprovizionau cu bunurile necesare, la preţuri foarte mici. Sigur că asta nu convenea celor ce conduceau RDG. Pe de altă parte, foarte multă forţă de muncă calificată părăsea Germania de Est şi emigra în RFG, unde traiul era mai bun. Între altele, de pildă, cei ce încadrau catedra de matematică, de la Universitatea din Leipzig au plecat în acelaşi timp, în RFG. Şi atunci, altă soluţie sovieticii nu au găsit decât să facă acest zid. Acesta, iniţial, a fost din sârmă ghimpată. Ulterior s-a dezvoltat şi ca lungime şi ca structură. De la sârmă ghimpată s-a trecut la beton, cu o fâşie de teren păzită adecvat de militari din RDG. Din perspectiva oficialilor Republicii Democrate Germane zidul a fost eficient, pentru că s-a făcut o estimare. Până în 1961 au părăsit Germania vreo două milioane şi cinci sute de mii de est germani, care au plecat în Vest. Pe când din 1961 până în 1989 au mai reuşit să plece din RDG cinci mii de oameni. Cert este că Zidul Berlinului a mărit distanţa dintre cele două lumi, din RFG şi RDG şi abia la finalul Războiului Rece naţiunea germană a trăit bucuria reunificării landurilor din vest, cu cele din est.
- Se poate repeta Der kalte Krieg / Războiul Rece?
- Oricând.
Se încarcă comentariile...
