Leadershipul european faţă cu crizele: eşec, nesiguranţă, lipsă de aplomb
0
Leadershipul european se confruntă astăzi cu o realitate inedită în care este asaltat de probleme administrative şi politice, cât şi de crize în cascadă şi din ce în ce mai acute, crize cu rădăcini profunde în probleme structurale ale constructului european sau al construcţiilor statale ale membrilor.
Cert este că, în faţa afluxului de crize în domino, succesive, suprapuse, interdependente, cu impact major şi costuri mari în soluţionarea lor, cu impact asupra miezului de valori european, „leadeshipul de pace“ al instituţiilor europene, dar şi al statelor membre ale UE nu face faţă şi are nevoie de un suport solid de expertiză şi experienţă în crize, conflicte, războaie la frontieră şi agresiuni hibride în chiar sânul Europei.
După carnagiul de la Bruxelles, politicienii şi serviciile de informaţii îşi pasează responsabilitatea eşecului prevenirii atacurilor teroriste
Atacurile teroriste în cascadă de la Bruxelles au creat tensiuni majore în societatea belgiană, mai ales în privinţa asumării responsabilităţii pentru incapacitatea de a preveni atentatele teroriste. Miniştrii Justiţiei şi ai Internelor şi-au depus demisia, refuzată şi respinsă de către premierul în exerciţiu. Dar poate fenomenul cel mai interesant şi aşteptat este pasarea responsabilităţii între serviciile de informaţii şi politicieni pentru atacurile teroriste, fapt ce a lansat cu adevărat dezbaterea asupra adevăratelor probleme ale statului belgian şi nu numai.
În mod paradoxal, dezbaterea din Belgia pare mai sănătoasă decât cea din Franţa, acolo unde analiza atacurilor succesive de la Charlie Hebdo şi Bataclan-Saint Denis nu a dus la o decantare deplină a responsabilităţilor. Vina a fost plasată în Belgia, în cartierul Molenbeek, acolo de unde au venit armele şi explozibilile şi unde s-au pregătit atentatorii. Pe această bază, a încetat dezbaterea responsabilităţii interne şi a separării atribuţiilor între serviciile de informaţii şi politicieni, respectiv în ceea ce priveşte funcţionalitatea serviciilor de informaţii şi instrumentarului necesar pentru a face faţă atribuţiilor pe care le au.
Revenind la Belgia, responsabilitatea politicienilor a vizat lipsa de cooperare cu Turcia şi nefuncţionalitatea ataşatului din această ţară, ataşat care nu a comunicat substanţial şi cu responsabilitate informaţia primită despre unul intre atacatori, capturat la graniţa turco-siriană la revenirea din teatrul de operaţiuni, acolo unde luptase alături de Statul Islamic şi fusese expulzat la cererea sa în Olanda, fiind ulterior eliberat din lipsă de probe. Însă dezvăluirile de ultimă oră arată mult mai multe probleme în sistem, inclusiv necomunicarea unor rapoarte ale poliţiei locale, care identificase adresele teroriştilor, către centrala din Bruxelles.
Serviciile de informaţii sunt primele în linia întâi a responsabilităţii tocmai pentru că atribuţiile lor sunt legate de combaterea terorismului şi prevenirea atacurilor. Însă serviciile belgiene sunt subfinanţate, minuscule comparativ cu numărul de luptători în spaţiile teroriste care revin acasă – 1.500 angajaţi ai serviciului versus peste 500 de luptători, cel mai mare număr per capita din Europa al teroriştilor ce fac drumul în zonele de conflict şi revin acasă. Deci dincolo de lipsa de funcţionare a sistemelor de comunicare pe verticală sau al colaborării diferitelor componente ale sistemului de securitate, responsabilitatea pregătirii unui aparat potrivit nivelului ameninţărilor revine politicienilor.
Şi aici putem număra legislaţia limitativă în cazul serviciilor belgiene, lipsa resurselor, neadecvarea dimensionării serviciilor şi finanţării lor la activităţile curente, toate fiind o responsabilitate a politicienilor. Însă există responsabilităţi şi mai importante de luat în calcul. Şi mă refer aici în primul rând la crearea şi tolerarea enclavelor infracţionale, radicale, extremiste, jihadiste, de trafic de droguri, arme, explozibili, etc. în inima Belgiei, în Molenbeek, sau în inima Franţei. Ştiam de circa 300 de asemenea enclave în Franţa, o informaţie mai recentă a Ministerului de Interne francez ridică numărul acestor enclave de ilegalitate şi incapacitate de control al autorităţii statului, de stat în stat, la peste 1000.
Dacă e responsabilitatea autorităţilor statului din sfera intelligence-ului şi al poliţiei, ordinii publice, să controleze întreg teritoriul, nu să pătrundă doar în operaţiuni extreme, însoţiţi de armată, responsabilitatea mai profundă revine politicilor publice succesive în materie de integrare a cetăţenilor proveniţi din familii repatriate din colonii, la generaţia a doua şi a treia. A toleranţei populaţiei versus pornirile xenofobe. Or aici responsabilitatea revine guvernelor succesive care au eşuat în integrarea acestor cetăţeni francezi sau belgieni, care i-au marginalizat şi izolat, care au tolerat această ghetoizare a propriilor cetăţeni, deveniţi ţinte facile ale recrutărilor radicale islamiste. Ei sunt carnea de tun a războaielor teroriste de pe toate meridianele, din Afganistan, Yemen, Irak, Siria până în Sahel şi Maghreb. Şi ei devin „inamicii din cetate”, cetăţenii care-şi aruncă în aer compatrioţii.
Guvernele succesive au evitat, din corectitudine politică sau lipsă a responsabilităţii, să ia decizii clare, chiar impopulare, împotriva acestor categorii de cetăţeni, din timp. Au ascuns gunoiul sub preş, aşteptând să treacă mandatul fără evenimente care să expună această lipsă de atenţie pentru problemele reale ale societăţii. Au preferat soluţii aparente şi cu vizibilitate, care să-i consacre şi să aducă voturi, nu pe cele de profunzime, serioase şi, fireşte, deseori controversate. Iar problemele au ajuns astăzi la nivelul de explozie.
Europa sub asediu, asaltată de ameninţări şi inundată în sânge, are nevoie de leadership de criză
Europa este asaltată de ameninţări majore la toate frontierele sale. Rusia şi revizionismul său, revanşismul şi politicile de izolare a Europei de SUA, de scindare a Europei în interior şi trimitere în irelevanţă a UE, sunt dublate de ameninţări militare directe, pronunţate de către oficialii ruşi în Marele Nord - zona arctică, cu Norvegia, Suedia şi Finlanda vizate - în Est - de la Baltici la România şi Bulgaria - în Sud - prin ingerinţa în Orientul Mijlociu şi dorinţa de a lansa noi baze în Mediterana. Dar şi în restul Europei şi a spaţiului euroatlantic prin zborurile bombardierelor strategice peste Marea Mânecii sau chiar Coasta de Vest americană până-n California, sau prin plimbările submarinelor nucleare în Atlantic, până-n America de Sud. O Rusie stăpână a războiului informaţional, care foloseşte orice ocazie pentru a se insinua ca indispensabilă la masa de negocieri, încercând să-şi marcheze câştiguri şi zona de influenţă exclusivă la frontierele UE şi NATO.
Apoi urmează în cascadă ameninţarea valurilor de imigranţi, terorismul intern şi extern, separatismele şi extremismele de toate felurile, tot mai prezente şi reprezentate în prim planul vieţii politice, islamofobia, antisemitism, xenofobia, naţionalisme şi izolaţionisme, ieşiri din UE sau separatisme la nivel naţional. O afluenţă de ameninţări tot mai dese, în cascadă, tot mai acute, mai profunde ca şi cauze, nesoluţionate în timp, acoperite cu preşul de guverne naţionale succesive, mai puternice ca impact şi pe care nu le poţi aborda simplist sau birocratic.
M-am uitat cu atenţie la reuniunea Consiliului Justiţie Afaceri Interne de săptămâna trecută, convocată de urgenţă de preşedinţia olandeză la cererea Belgiei. O reuniune în care s-a dat semnalul de solidaritate şi aspiraţia de soluţionare a 10 teme majore de cooperare întărită, sub dezideratul comisarului din domeniu care vorbeşte despre o Uniune a Securităţii. Dincolo de utopia de a considera un asemenea deziderat posibil, el excedând Tratatul de la Lisabona şi fiind sancţionat chiar de reprezentanţii francezi, dacă e să ne uităm la propuneri, toate sunt măsuri de urgenţă, menite să calmeze spiritele şi să redea încrederea cetăţenilor, să crească imaginea, dar nici una de profunzime. Nu mai spunem că vorbim doar despre deziderate politice şi programatice, ale căror componentă practică urmează a fi stabilită la nivel de experţi, acolo unde limitele aplicării unor asemenea deziderate se vor vădi clar.
E frumos să-ţi propui urmărirea reţelelor de terorism din Europa, să urmăreşti cetăţenii care călătoresc în teatrele de luptă teroristă, să controlezi traficul de arme şi explozibili. Însă măsurile instituţionale şi formale nu vor ajuta. Întrebările reale pe această dimensiune sunt cum urmăreşti reţelele teroriste sau cooperezi pe linia informaţiilor cu statele vecine, în primul rând Turcia, când UE a reuşit la limită şi după presiuni majore asupra Ciprului să obţină acordul pentru semnarea tratatului UE Turcia pentru migranţi de care Europa avea nevoie? Sunt elemente de structură greşite la nivel european, precum primirea Ciprului în UE până la integrare şi blocarea concomitentă a referendumului sub egidă ONU de reunificare a insulei cu votul părţii greceşti, care era sigură de intrarea în UE. În materie de trafic de armament, e inacceptabil acest tranzit, trebuie identificat de unde provin armele de asalt automate şi explozibilii de la Paris şi Bruxelles, pentru a vedea din ce teatru de operaţiuni şi peste ce frontieră Schengen s-a făcut tranzitul (asta în timp ce România stă la uşa spaţiului Schengen).
În schimb nu au fost abordate temele reale de profunzime ale problematicii: integrarea generaţiei a doua şi a treia de resortisanţi proveniţi din decolonizare, zonele şi enclavele de infracţionalitate şi radicalizare din statele occidentale – Franţa şi Belgia cu precădere – incapacitatea de de-radicalizare şi integrare socială a acestor grupuri în statele fondatoare ale UE. Mă aşteptam ca discuţia din JAI să vizeze exact rapoartele consistente ale statelor vizate şi solicitarea imperativă a partenerilor europeni de măsuri exact pe acest domeniu în statele vizate.
Toate duc până la urmă la leadership. Atât la nivelul instituţiilor europene, cât şi al statelor europene. Am văzut-o pe doamna Mogherini izbucnind în plâns şi întrerupând declaraţiile lângă ministrul de externe iordanian. Cu tot respectul pentru o doamnă şi pentru eventualele traume personale create de atac, dar o asemenea imagine a responsabilului european de Politică externă, Securitate şi Apărare nu dă încredere cetăţenilor că sunt apăraţi. Iar la nivelul statelor, vedem formalism şi lipsă de acţiune, un leadership de pace şi birocratizat, incapabil să gestioneze crize succesive, suprapuse şi interdependente, cu afecte majore şi victime multiple. Leadership-ul european şi naţional trebuie să se adapteze la noua realitate şi trebuie întărit cu expertiză şi schimbat cu un leadership de criză, pregătit să reacţioneze adecvat în conflicte şi chiar posibile războaie de falie în vecinătate.
Pregătiri de război pe scară largă în Ucraina
Rapoartele ce vin din zona de conflict din Donbas nu sunt deloc încurajatoare. Rusia a schimbat categoriile de trupe şi a făcut rotaţia, a introdus noi capabilităţi militare ofensive, a trecut şi al 50-lea „convoi umanitar”, din seria celor despre care se spune că sunt utilizate pentru a aduce muniţie şi a prelua morţii. Atât autorităţile militare, comunicatorii Operaţiunii Anti-Teroriste, cât şi însuşi Vasyl Hrytsak, directorul SBU, serviciul de informaţii ucrainean, toţi relevă unanim creşterea înarmării în Donbas, dar şi al seriei de operaţiuni de asalt şi atac asupra poziţiilor forţelor ucrainene de la linia de contact, ba chiar şi ordine ruse pe linie GRU, serviciul militar de informaţii rus, identificate pentru atacarea diferitelor porţiuni de la linia de contact.
OSCE însuşi a relevat în repetate rânduri, în rapoartele sale, situaţia legată de reamplasarea armamentului greu şi folosirea proiectilelor reactive, a rachetelor şi artileriei pe teatrul de operaţiuni de către partea rusă, dincolo de linia de demarcaţie, în zone de unde, potrivit acordurilor de la Minsk, aceste armamente nu trebuiau să se afle ci trebuiau retrase. Asemenea rapoarte s-au soldat cu critici deschise ale Moscovei la adresa misiunii de monitorizare a OSCE din Donbas.
Vizita Secretarului de Stat al SUA la Moscova, întâlnirile cu omologul său Serghei Lavrov şi cu Preşedintele Vladimir Putin, timp de peste 4 ore, au vizat în special problema negocierilor pentru o soluţie în Siria. Totuşi partea rusă a ţinut să sublinieze şi o componentă a discuţiilor vizând situaţia din Ucraina, singura componentă a comunicării publice fiind aceea că părţile consideră că acordurile de la Minsk 2 sunt singurele care pot duce la o soluţie. De altfel, întrebat asupra acestui subiect înainte de sosirea la Moscova, John Kerry a subliniat că va cere Rusiei să-şi utilizeze influenţa asupra separatiştilor pro-ruşi pentru a-i determina să respecte încetarea focului şi retragerea armamentelor grele din zona de contact.
Totuşi ambele părţi ştiu foarte bine că acordurile Minsk 2 sunt moarte şi şi-au epuizat capacitatea de a furniza paleative. Admiţând că mâine încetează focul şi se retrag armamentele, recursul la Minsk 2 vizează angajamente pe care nici Rusia, nici Ucraina nu le pot asuma. Astfel, Rusia nu va ceda niciodată Ucrainei controlul frontierei din zona separatistă, chiar şi în formula şi interpretarea gestiunii comune. Asta deoarece ar presupune controlul intrării armamentelor şi soldaţilor, şi ar duce la încheierea separatismului. Nu mai punem la socoteală că am accesa şi celelalte puncte ce vorbesc despre retragerea trupelor şi formaţiunilor de toate categoriile din Ucraina şi a armamentelor aferente.
Toate ingredinentele pentru un nou război pe scară largă în Donbas.
Nici Ucraina nu stă mai bine, şi cu toată presiunea Germaniei secondată de Franţa, nu va putea admite desfăşurarea de alegeri locale în zonele ocupate de forţele ruse separatiste pentru simplul motiv că acolo este o zonă ocupată. Ar fi ca şi pseudo-referendumul din Crimeea, desfăşurat în bătaia puştii şi fără niciun control, cu rezultate scoase din burtă de ocupantul rus. Iar Ucraina s-ar trezi cu o Transnistrie mai mare în Donbas, şi cu aleşii potrivit legilor sale recunoscuţi, mai mult, cu posibilitatea de a trimite în viitor reprezentanţi şi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, pentru a afecta deciziile politice ale statului. Deci nici Ucraina nu poate accepta nici un pas înainte.
Situaţia de pat reclamă o soluţie, şi unica ieşire este un nou război pe scară largă, anunţat deja de toate părţile. Însă se anunţă un război sângeros, pentru că avem de a face cu o cantitate şi o calitate de armamente şi muniţie mult superioară de partea pro-rusă, dar şi de trupe de voluntari şi speciale bine pregătite de partea ucraineană, care vor primi, cel mai probabil, şi armamente letale defensive moderne odată ce războiul va izbucni. Deci ne aşteptăm la o baie de sânge în regiune, şi relativ curând.
Pe de altă parte, şi Moscova, şi Kievul îşi doresc confruntarea. Trupele de voluntari şi mercenari, infractori şi tâlhari aduse de Rusia în Donbas, nu mai ascultă, nu mai luptă, au terminat de tâlhărit, au încercat să intre în regiunea Rostov pe Don pentru a tâlhări mai departe, s-au luptat între ele, şi nu mai pot fi ţinute în frâu. Au nevoie de un război, mai departe. Rusia nu ştie ce să facă cu ele, dacă ar reveni în Rusia, deci şi-ar dori sterilizarea multora din cei prezenţi în linia întâi. Ca şi Kievul, speriat de faptul că voluntarii din linia întâi, odată terminată treaba aici, se vor îndrepta asupra politicienilor cărora le reproşează deja că i-au trădat şi s-au îmbogăţit în timp ce ei mureau în linia întâi. Toate ingredinentele pentru un nou război pe scară largă în Donbas.
Dansul gesturilor inutile: Declaraţia stângii pentru suveranitate şi neutralitate
Am văzut cu surprindere întreprinderea lansată de Stânga în Parlamentul de la Chişinău. PDM, PSRM şi PCRM s-au reunit pentru a vota o Declaraţia care viza reafirmarea – într-o formă discutabilă, profund neconstituţională – a suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, plus a neutralităţii permanente constituţionale. Documentul nu a putut trece din lipsă de cvorum.
Abordarea unei asemenea teme ridică multiple semne de întrebare care reclamă o justificare importantă şi transparentă. Mai întâi, de ce a simţit nevoia Stânga pentru o asemenea declaraţie? Ce a vrut să realizeze cu ea? Ce lipseşte, ce doreşte stânga parlamentară să obţină printr-un asemenea document? Apoi, de ce a participat PDM la o asemenea iniţiativă? Ieşind din nou din spaţiul majorităţii consacrate, creând falii majore în societate, abordând din nou tema „poporului moldovenesc”, riscând căderea din nou în moldovenism naţionalist paseist de sorginte sovietică, dimpreună cu Vladimir Voronin, titularul unui asemenea curent şi cu Igor Dodon, pro-rusul de serviciu din Parlament?
Să ne lămurim: respectarea Constituţiei Republicii Moldova este un element fundamental pe care fiecare cetăţean, cu atât mai mult fiecare parlamentar al Republicii Moldova, care jură pe Constituţie la preluarea mandatului, îl respectă neabătut. Constituţia Republicii Moldova şi legile sunt respectate şi de cetăţenii altor state care călătoresc în Republica Moldova. De ce ar trebui reafirmate puncte din Constituţie într-o Declaraţie a Parlamentului fără relevanţă juridică?
Un asemenea gest subliniază exact lipsa de încredere şi trădează deficitul de respect al Constituţiei de către unii din cetăţeni sau dintre parlamentari. Deci să ne uităm cine atentează la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova? Nu cumva separatiştii din stânga Nistrului? Nu cumva Rusia, care-şi menţine trupele pe teritoriul Republicii Moldova, în ciuda solicitărilor repetate ale statului gazdă, pe care-l recunosc formal ca integru, de retragere a acestor trupe? Nu cumva din când în când găgăuzii, care mai trag câte un pseudo-referendum de poziţionare separatist? Nu cumva înşişi comuniştii statalişti care voiau, la un moment dat, alături de socialişti, un referendum cu tentă separatistă la Bălţi?
Mi s-ar fi părut mult mai utilă o Declaraţie care ar fi marcat solicitarea Parlamentului Republicii Moldova pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul statului (apropo, deşi miniştri de Externe şi preşedinţi au solicitat-o direct şi explicit, solicitarea de retragere a trupelor ruse nu a venit niciodată de la Parlamentul Republicii Moldova). Mi se părea importantă o declaraţie de unitate şi combatere a separatismului, ba chiar o întărire a legislaţiei şi codului penal în materie. Dar reafirmarea aceasta mi se pare o aflare în treabă inutilă.
Apoi despre neutralitate, cred că s-a vorbit îndeajuns. Neutralitatea constituţională este o asumare unilaterală de statut nerecunoscut de nimeni. La un moment dat, Vladimir Voronin susţinea că neutralitatea e garanţie de securitate. Probabil că şi-a schimbat opinia după ce a văzut ce a însemnat politica non-bloc, de nealiniere a Ucrainei, şi cât a contat în faţa Rusiei care i-a ciuntit teritoriul, a anexat Crimeea după un rapt teritorial demn de al Doilea Război Mondial şi a atacat-o direct în Estul său, generând un nou separatism în Donbas. Şi Ucraina, ea, avea garanţii puternice la Budapesta 1994, semnate(sau susţinute ulterior) de toate statele membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU. Cum unul dintre semnatari a fost agresorul, ceilalţi nu au mai acordat garanţiile care erau destinate în solidar, tocmai pentru că agresorul era unul dintre semnatari care a încălcat dreptul internaţional public cu impunitate.
La un alt moment, acelaşi Vladimir Voronin, care era Preşedinte la acea vreme - declarat neconstituţional după recenta hotărâre a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova - a cerut chiar ca marile puteri ale lumii să-i semneze şi lui un pact de recunoaştere a neutralităţii. O altă dovadă că nu a înţeles nimic din politica internaţională. Deci neutralitatea rămâne doar o prevedere constituţională, şi aceasta pusă azi sub semnul întrebării şi în studiu la Curtea Constituţională, la cererea unor parlamentari. O prevedere asupra căreia istoricii vor trebui să se aplece pentru a vedea motivaţiile şi modul în care a pătruns în Constituţia Republicii Moldova din 1994-1995. Respectată, dar fără nici o relevanţă în raport cu terţii.
Dacă tot doreşte să apere neutralitatea, cum a demonstrat-o anterior prin propunerea unei legi a neutralităţii, Vladimir Voronin ar trebui să fie primul care să solicite retragerea trupelor ruse din regiunea separatistă nistreană, trupe care au staţionat ilegal şi fără acceptul Republicii Moldova. Sunt singurele care încalcă explicit statutul de neutralitate al Republicii Moldova. Nu am auzit ca, în calitate de Preşedinte în funcţie, să existe vreo iniţiativă a liderului comunist pentru a recupera această situaţie din partea celui ce nu şi-a putut vizita locul de baştină şi mormântul mamei situat în zona separatistă, ce există pentru că există trupe ruse în regiune. Trupe ruse care nu se sfiesc să facă exerciţii militare şi să ameninţe cu invazia malul drept al Nistrului.
Apoi condamnarea opiniilor şi acţiunilor de modificare a unor puncte din Constituţie este şi ea neconstituţională. Mai întâi că este dreptul oricărui cetăţean al Republicii Moldova să aibă opinii şi să lupte pentru modificarea Constituţiei, apoi pentru că însăşi Constituţia prevede faptul că şi acest act fundamental poate fi revizuit. Deci e responsabilitatea cetăţenilor Republicii Moldova să o revizuiască atunci când şi-o doresc sau nu. Potrivit legii.
Dacă problemele de suveranitate, independenţă şi integritate teritorială şi cele de neutralitate par a fi nerelevante în a genera o asemenea Declaraţie, putem să ne uităm la câteva din prevederile documentului care sunt profund neconstituţionale, afectând libera exprimare şi dreptul de întrunire publică, ce sunt prevăzute chiar în Constituţie. Iar dacă e să mergem şi mai în detaliu, referinţa la “popor moldovenesc” ridică din nou vălul de pe problema identitară şi e menită să scindeze din nou societatea. Ba mai mult, să reprezinte revenidicări teritoriale directe la adresa ambilor vecini ai Republicii Moldova, România şi Ucraina, pentru că a considera existenţa unui „popor moldovenesc multisecular”, pe varianta moldovenismului sovietic de ani 1924, respectiv din teoria lui Artiom Lazarev, în 1975 - cu toată liota de epigoni de după el, de la Vasili Stati la Victor Stepaniuc - înseamnă să revendici partea principatului Moldova din România, de două ori mai mare teritorial şi ca populaţie decât fosta RSS Moldovenească ruptă de la România în 1940-1941, respectiv după 1944, dar mai înseamnă să revendici şi Nordul Basarabiei, Sudul Basarabiei, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord de la Ucraina, locuită de români moldoveni. O postură prin care Republica Moldova intră în conflict cu ambii săi vecini. Cine-şi doreşte acest lucru?
Lăsând la o parte şi alte greşeli din textul Declaraţiei, să vedem de ce ar vrea PDM să participe la o asemenea întreprindere? Pentru a-i face pe plac lui Voronin? Cu ce scop? Doar are majoritate iar Preşedintele se alege prin vot direct. Pentru a arăta pisica unor parteneri de alianţă mai nervoşi, care crează probleme, subliniind că are alternativa şi a altei majorităţi? Pentru a da un semnal României şi Ucrainei că ar putea să întoarcă armele către Rusia oricând? Pentru că nu are ce să obţină nici de la PSRM, nici de la PCRM, cu excepţia unui acord cu Igor Dodon pentru a-i ceda Preşedinţia Republicii Moldova, dar acest gest ar fi sinucigaş. Vom reveni pe această temă.
Un asemenea gest este greu de explicat. Nici măcar nevoia unei negocieri sau o viitoare vizită la Moscova care ar necesita un gest formal şi simbolic, pentru a obţine bunăvoinţa gazdelor, nu ar explica votul pentru o asemenea declaraţie, situată între aflarea în treabă, inutilitate şi gafă fundamentală. Oricum, autorităţile de la Chişinău, PDM în primul rând, au de dat explicaţii serioase pentru un asemenea gest, chiar dacă nu a fost dus la bun sfârşit. În schimb, calendarul şi agenda pro-europeană emisă de guvern stagnează în Parlament, acordul cu FMI nu pare a fi pornit, iar situaţia economică a Republicii Moldova e departe de a fi una liniştitoare.
Mai mult, în loc să-şi utilizeze energia în direcţii productive, să-şi rezolve problemele existenţiale inclusiv cele de întărire a organismului militar cu sprijinul NATO şi al României, în cadrul programului de întărire a capacităţilor de Apărare în care România a adus-o, în săptămâna în care la Chişinău a păşit şeful militar al NATO, generalul Breedlove, Republica Moldova se ocupă, la nivelul Parlamentului său, de gesturi formale, simbolice şi controversate, care au drept rezultat scindarea societăţii, nu coeziunea ei. Iar cei 23% unionişti nu vor dispărea printr-o declaraţie a Parlamentului chiar aprobată, ci din contra, vor mirosi slăbiciunea şi lipsa de preocupare şi vor valorifica situaţia, crescând cu încă 5 procente tocmai din cauza unor asemenea gesturi plănuite pe sub masă şi fără o explicaţie plauzibilă.
Se încarcă comentariile...
