În această zi profundă de toamnă, acoperită de o cupolă înaltă de ceaţă, Franţa a adus un omagiu naţional victimelor atacurilor de la 13 noiembrie, crime barbare care au însângerat Parisul şi au îndoliat o lume întreagă. În spaţiul sobru al Domului Invalizilor, loc care marchează cel mai înalt nivel protocolar prin care naţiunea franceză acordă un omagiu eroilor săi, preşedintele François Hollande a ţinut un emoţionant discurs în faţa a peste două mii de oameni înfriguraţi şi trişti, părinţii şi rudele celor 130 de victime, supravieţuitori ai atentatelor, cadre armate şi politicieni, pe care, personal nu aş fi vrut să-i văd deloc… Impozant edificiu închinat tumultoasei istorii militare a Franţei (aici este înmormântat însuşi Napoleon), deşi civilii sunt foarte rar onoraţi în acest loc semnificativ pentru memoria colectivă a poporului francez, datorită caracterului solemn al evenimentului, preşedintele Hollande a insistat ca ceremonia să se desfăşoare la Domul Invalizilor, cele 130 de victime ale atacurilor de la Paris fiind considerate eroi ai naţiunii.


În această zi, ca şi în oricare alte, recunosc aş fi vrut să citesc cu multă bucurie despre compatrioţii mei care au reuşit să-şi facă un rost şi să înceapă o viaţă nouă în Franţa, o ţară unde trebuie să dovedeşti două ori mai mult decât ceilalţi că ai intenţii bune, că eşti un om serios şi muncitor, că îţi pasă cu adevărat de munca ta, pentru că uneori, este singurul motiv pentru care ţi-ai părăsit ţara şi ai pornit pe un drum atât de anevoios. Dar am deschis calculatorul, privirea mi-a căzut peste chipul Lăcrămioarei şi citind povestea vieţii sale, mi-am adus aminte de cât de fragilă poate fi existenţa noastră pe pământ, de cât de vulnerabili suntem în faţa destinului şi am plâns… am plâns pentru modul absurd în care s-a stins zâmbetul de pe chipul ei, pentru copilaşul de 18 luni care a rămas fără îmbrăţişarea sa caldă, pentru durerea pe care o simte şi o vor simţi familia ei şi a soţului, Ciprian Calciu, ucis în acelaşi atentat, pentru neputinţa de a-ţi explica o asemenea barbarie, pentru golul imens care a rămas în inimile tuturor celor care au pierdut pe cineva drag în circumstanţe atât de absurde.

Pe ecranul gigant din curtea Domului Invalizilor, în acordurile puternice ale Marsiliezei, s-au succedat chipurile tuturor celor omagiaţi, toţi zâmbitori, luminoşi, cu poftă de viaţă… De abia acum înţelegi de ce, în acea noapte blestemată, teroriştii au decis ca Parisul să fie scufundat în sânge… Pentru că acolo, pe stadion sau la terase, oamenii se bucurau de timpul lor liber râzând cu prietenii, creştini, musulmani şi evrei ciocneau împreună un pahar de vin, erau locuri unde oamenii ştiau să trăiască în armonie, indiferent de originea sau de confesiunea religioasă. Într-un astfel de cadru festiv, se aflau şi Lăcrămioara Pop şi Ciprian Calciu, invitaţi să ia parte la aniversarea unei colege de-a Lăcrămioarei, o scenă a veseliei care în numai câteva secunde a fost transformată într-un adevarat carnagiu. Moartea i-a surprins pe aceşti oameni ciocnind un pahar de şampanie sau poate gustând o prăjitură, i-a surprins cu zâmbetul pe chip, glumind sau poate dăruindu-şi cadouri…

Cei care au comis aceste crime oribile au vrut să ucidă de fapt spiritul tinereţii, al veseliei, al culturii, al educaţiei şi mai ales spiritul toleranţei. Francezi sau străini care au ales să trăiască în această ţară tocmai pentru libertatea care o oferă tuturor, au devenit, în acea noapte cumplită de 13 noiembrie, simbolul Oraşului luminilor, cetate în care, în spiritul secolului  XXI, se intersectează şi comunică o mulţime impresionantă de personalităţi umane, venite din toate colţurile acestei lumi atât de diverse. Draga Lăcrămioara, dragă Ciprian, Marie, Elif, Guillaume, Nohemi, Charlotte, Emilie, Christophe, Mathias, François-Xavier, Quentin, Grégory, Lola, Patricia, Richard, Stéphane, Nick, Thomas, Anne-Laure, Maxime, Chloé, Baptiste, Nicolas, Marie-Aimée, Precilia, Elsa Veronique, Manuel, Romain, Lucie, Justin, Salah, Mayeul, Michelli, Juan Alberto, Nohemi, Thierry, Frédéric, Djamila, Pierre, Jean-Jacques, Hyacinthe, Antoine, Fanny, Isabelle… veţi rămâne pentru totdeauna în memoria celor dragi, dar şi în memoria noastră, a celor care din toate colţurile lumii am asistat neputincioşi la unul dintre cele mai cumplite momente din istoria contemporană a Europei. În memoria voastră, avem datoria să luptăm împotriva barbariei, a intoleranţei, a fanatismului şi mai ales avem obligaţia să-i sancţionăm pe aceşti "iluştri" politicieni care, în favoarea unor interese meschine, întotdeauna financiare şi economice, se joacă cu destinele noastre atât de fragile…       

Prietenii îi spuneau "Lăcri"…

Lăcrămioara lucra la Café des Anges (Cafeneau îngerilor), un bistrou de la colţul străzii Roquette, din arondismentul 11. În seara de 13 noiembrie, mai mulţi angajaţi ai bistroului participau la o aniversare care avea loc la prietenii lor de la restaurantul La Belle Equipe, situat la numai câteva străzi mai departe de Café des Anges. În portretul realizat de ziarul Le Monde, Gigi Frăţilă, un apropiat de al Lăcrămioarei povesteşte că în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la muncă, îşi sorbea licoarea aromată la cafeneaua unde lucra Lăcrămioara, pentru "a se molipsi de buna ei dispoziţie". Seara, împreună cu soţul său, Ciprian Calciu, aveau obiceiul să se întâlnească cu grupul lor de amici, tot români, pentru a împărtăşi şi bune şi rele. Povestea pariziană a celor doi români, părinţii unui băieţel de numai 18 luni, avea să se sfârşească însă în condiţii care au cutremurat o lume întreagă…

Lăcri, aşa cum o alintau prietenii, originară din Baia Mare, a venit în Franţa acum zece ani. Era o tânără discretă, care vorbea foarte rar despre poveştile de tinereţe, cea mai importantă realizare a acelei perioade fiind fiica sa Tania, acum în vârstă de 11 ani. În Franţa a început o nouă viaţă, l-a întâlnit pe Ciprian şi împreună au trăit visul parizian cu acelaşi entuziasm. Alături de prietenii lor, mergeau uneori la terasa Badaboum pentru a profita un pic de timpul liber, atât de preţios când trebuie să te împarţi între muncă, copii şi atâtea obligaţii cotidiene. "Le plăcea mult să danseze, să ia masa la restaurant, să se bucure de viaţă…", povesteşte cu nostalgie Gigi Frăţilă.

Acum doi ani, Lăcrămioara şi Ciprian s-au reîntors în ţară sperând că s-a schimbat totuşi ceva, dar au revenit în Franţa fiind convinşi că în România nu pot avea un viitor aşa cum îşi doreau. "Deveniseră parizieni", completează Marius, un amic al cuplului, "şi în plus nu avea prea mulţi prieteni în România". Amintindu-şi cu tristeţe despre Lăcri, acesta spunea că era o persoană foarte directă. "Dacă avea ceva de spus, spunea fără ocolişuri". Cu câteva săptămâni înainte, vorbind despre valul de migranţi din Europa, Marius îşi aminteşte de cuvintele Lăcrămioarei: "Să-i lase să vină! Aici este loc pentru toată lumea…". Acum un an şi jumătate, Lăcrămioara a devenit pentru a doua oară, fericita mămică a unui băieţel pe nume Kevin. După decesul tatălui, Tania, fetiţa ei de 11 ani, a venit în Franţa în luna august, o dată cu Tatiana, mama Lăcrămioarei. În acea seară fatidică, bunica se ocupa de cei doi copii. Acum cele două suflete inocente au devenit orfani… Venind în sprijinul lor, prietenii cuplului şi gerantul cafenelei unde lucra Lăcrămioara au iniţat pe internet o colectă de donaţii pentru ca "aceşti copii să nu fie niciodată separaţi".  

În câteva cuvinte simple, acesta este portretul intim realizat de jurnaliştii ziarului Le Monde în memoria Lăcrămioarei. Refuzând să-i reducă doar la un număr sau doar la statutul de "victime", jurnaliştii francezi şi-au propus să aducă un omagiu simbolic fiecăruia dintre cele 130 de persoane care şi-au pierdut viaţa în sângeroasele atentate de la Paris. În memoria noastră, fiecare dintre ei capătă astfel un chip şi o poveste, povestea unor destine care mai aveau atâtea lucruri frumoase de îndeplinit pe pământ. Poate toate aceste omagii nu pot alina acum suferinţa celor îndureraţi, dar în aceste momente atât de cumplite, este singurul mod în care ne putem exprima regretul şi respectul faţă de aceşti oameni care şi-au pierdut viaţa, fără nicio vină, sub gloanţele cumplite ale urii şi ale fanatismului. Sper ca sacrificiul lor să nu fie zadarnic, sper ca mai marii acestei lumi să ia deciziile corecte, acum în ultimul ceas, sper ca iubirea şi pacea să aibă totuşi ultimul cuvânt de spus… pentru că, vorba lui Jacques Brel, "dacă avem forţa de a iubi, atunci, prieteni, ţinem lumea întreagă în mâinile noastre". Vă invit să ascultaţi, poate cel mai emoţionant moment al ceremoniei care a avut loc pe 27 noiembrie, la Domului Invalizilor, în memoria victimelor atentatelor de la Paris. Celebrul cântec Quand on n’a que l’amour de Jacques Brel alină durerea de o mie de ori mai mult decât orice discurs fie el prezidenţial sau nu. Dar asta este altă discuţie. Până la urmă, istoria îi va judeca pe toţi cei responsabili de aceste masacre sângeroase, iar fiecare dintre noi, avem puterea şi datoria de a participa la împlinirea acestei istorii…