La Paris, viziuni, vise sau vedenii despre NATO şi Europa Apărării?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE
Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE

Joi 7 noiembrie, a apărut în cotidianul The Economist un interviu al Preşedintelui francez Emmanuel Macron care a făcut epocă, fiind reluat de către toate agenţiile de ştiri.

Dacă titlul major l-a făcut idea că “NATO e o alianţă aflată în moarte cerebrală”, presa din Europa centrală şi de Est şi presa din spaţiul post-sovietic a reţinut şi comentat cel puţin în egală măsură şi, eventual în tandem, şi referirea la nevoia ca Uniunea Europeană să facă un parteneriat cu Rusia. Dincolo de aceste afirmaţii tari, excesive, preluate şi comentate de majoritatea liderilor politici, interviul merită mai multă atenţie decât ar reclama-o cele două abordări nefericite şi inadecvate ale Preşedintelui francez, ca să nu spunem excesive şi nemeritate, neconforme cu realitatea chiar şi a unor percepţii orientate spre interesul propriu.

Europocentrism Gaullist: Marea Franţă, conducătoarea Apărării Europei

Într-adevăr, Preşedintele francez are la bază pledoaria pro domo necesară mai întâi pieţei interne din Franţa devenită excesiv de suveranistă şi naţionalistă, a unei Europe suverane în care Hexagonul ar juca rolul dominant al dimensiunii de Apărare şi Securitate necesară. Ruptura transatlantică e implicită în gândirea prezentată de preşedintele francez iar argumentele sale sunt profund discutabile, incoerente, ilogice şi inconsecvente, iar viziunea sa este absentă, dincolo de această senzaţie a nevoii de exprimare a politicii de putere a Franţei ce decurge din linia directoare, firul întregului interviu. Dar e păcat să rămânem la aparenţe şi lucruri uşoare, superficiale chiar dacă rostite excesiv de apăsat de preşedintele francez.

Ce putem spune cu certitudine este că Emmanuel Macron este un pro-european profund. Spre deosebire de abordarile eurosceptice ale celorlalte partide franceze – vezi Dreapta lui Sarkozy – şi abordările anti-europene ale Frontului Naţional al lui Marine Le Pen – care anunţase până la epopeea Brexitului dorinţa dizolvării Europei în state naţionale, desfiinţarea Uniunii Europene în întregime (cu revizuiri specifice ulterior, ca toate partidele europene de această factură) “En Marche” şi Emmanuel Macron, ca şi partidul său european “Renaissance” sunt profund pro-europene, ba chiar europo-centriste. El face un transfer al suveranismului şi naţionalismului francez la nivel european, vorbind şi pledând pentru o Europă suverană – ce-o fi însemnând acest lucru – şi pentru un tip de naţionalism european comunitar ca bază a unui patriotism european şi a unei armate europene. Pe fond, Macron pledează pentru o Franţă Mare care să domine, pe dimensiunile apărării şi securităţii, o Europă pe care să o conducă în satisfacerea propriilor interese cu resursele tuturor statelor membre.

Pe acest fond şi dintr-o nevoie transparentă de natură electorală internă, cu gesturi destinate votantului francez, se construieşte întregul discurs şi viziunea preşedintelui Macron. Pentru motivul acesta se desenează şi percepţia respectiv dorinţa acestuia de ruptură transatlantică, pe care o pune pe seama retragerii şi retractilităţii Americii lui Trump din responsabilităţile globale – deşi nicăieri în argumentaţia sa nu rezultă o retragerea din atribuţiile privind articolul 5 şi fundamentele aliate, doar binecunoscuta pretenţie a împărţirii responsabilităţii şi costurilor apărării aliate prin investiţia în propria apărare. Nici referirea la retragerea din Siria, ţară din afara Alianţei unde Franţa are interese dar NATO nu este prezentă ca Alianţă iar SUA nu şi-a asumat niciodată reprezentarea intereselor franceze, nu este un argument viabil.

NATO şi UE privite ca simplă piaţă de desfacere pentru armament

Emmanuel Macron nu este un anti-american. O pronunţă explicit în interviu şi se referă doar la scăderea încrederii şi acţiunile SUA – chiar anterior lui Trump – precum intervenţionismul neo-conservatorilor sau faptul că Obama a clipit şi a ales să nu respecte linia roşie a atacurilor chimice pe care o anunţase. În rest, reproşurile la adresa NATO – care justifică şi calificările sale - sunt ciudate şi neconvingătoare: nu am subscris să cumpărăm armament american, spune Macron, să fim o piaţă pentru producţia americană de armament.

O pretenţie la fel de nerealistă, care ignoră lipsa de competitivitate a Europei în faţa SUA şi a altor producători şi lipsa tehnologiei competitive europene care să producă ce are nevoie o armată a statelor europene, nicidecum la o obligativitate de a achiziţiona echipament militar american. Obsesia revine şi atunci când vorbeşte de Uniunea Europeană ca simplă piaţă, “uitând” de integrarea politică, de multilateralismul şi valorile comune, de puterea normativă a Uniunii Europene, probată pe deplin cu ocazia Brexitului.

Chiar şi în privinţa controversatei apropieri şi parteneriat cu Rusia, Emmanuel Macron e mult mai nuanţat în interviu, şi acceptă – poate dincolo de propriile sale fapte, acţiuni şi gesturi de apropiere mult mai reale – durata de decenii până când Rusia ar reuşi să facă aceşti paşi, recunoscând şi necesitatea sancţiunilor şi nepotrivirea gesturilor agresive ale Rusiei. Dar, într-un elan de wishful thinking, de dorinţă prroprie mai degrabă decât de realitate, concluzionează nevoia Rusiei de apropiere de Europa, reluând argumentele eurasianismului sub veto rus pentru apărare şi securitatea Europei şi cu America afară de pe continent.

Apetitul pentru politica de Mare Putere a lui Emmanuel Macron

Emmanuel Macron recunoaşte aici şi apetitul spre politica de mare putere pe care în are personal şi pe care îl proiectează asupra Franţei care doreşte dominaţia Europei după Brexit, şi negocierile pe seama Estului European, a vecinătăţii Parteneriatului Estic pe care, alături de Balcanii de Vest, îl concede indirect Rusiei, recunoscându-i sfera e influenţă, chiar dacă vorbeşte despre o revenire după reformarea şi integrarea mai profundă a statelor membre într-o europă unită cvasistatală, cu Parisul în frunte. Gata cu Europa post-modernă şi avantajele competitive europene actuale, care au făcut ca interesele tuturor statelor europene să fie armonizate prin consens. Eficienţa la Macron înseamnă, de fapt, dominaţie şi statut de mare putere a Europei unite asupra statelor membre.

Susţinerile preşedintelui Macron sunt în tangaj între o lume a realpolitik-ului, nevoia de adaptare la politica de putere a celor din jur şi slabiciunile Europei, în contrapartidă, ale NATO prin pretinsa şi neargumentata retragere a SUA, dar subzistă pledoaria pentru o Europa Mare Putere, cu Franţa la cârma braţului său militar. Referirile la “Europa un partener junior al SUA”, “Rivalitatea între SUA şi China care lasă Europa izolată”, “Dominaţia Rusiei şi Turciei în Orientul Mijlociu după retragerea SUA” sunt la fel de puţin credibile ca argumente şi la fel de inadecvate în susţinerea proiectului său precum referirile la creşterea populismului în Europa, fragmentarea sistemului de partide politice în statele europene sau predicţia dispariţiei Europei ca relevanţă geopolitică prin incapacitatea de a dispune de destinul propriu. În schimb nivelul de ambiţie este unul nemăsurat pentru Franţa şi Emmanuel Macron: recâştigarea suveranităţii militare, politică de putere, ruptură euro-atlantică (pusă pe seama SUA) europocentrism, lansarea unei Europe strategice şi puternice.

Preşedintele Macron mai vorbeşte despre Europa Apărării şi Europa autonomă militar, strategic şi în termeni de capabilităţi – nici o legătură cu termenii de referinţă acceptaţi la nivel UE pentru autonomia de acţiune a UE -  în paralel cu redeschiderea dialogului strategic cu Rusia. Motivul ar fi dorinţa ca Europa să fie diplomatică şi echilibrată, între rivali – vezi izolată sau nealiniată, gaullistă – pentru a nu fi antrenată de SUA în războaiele cu duşmanii săi şi să prevină ca lumea să ia foc! Depărtarea de SUA, Europa Apărării sub conducere franceză, nealinierea gaullistă, parteneriatul cu Rusia ar fi destinate pentru a-i da Europei o pârghie de acţiune în vecinătate, care înseamnă pentru Preşedintele Macron utilizarea pentru lupta împotriva terorismului în Africa şi nicidecum pentru apărarea teritoriului statelor UE, pentru că Macron e convins că parteneriatul cu Rusia rezolvă problemele ameninţărilor militare la adresa teritoriului aliat. Cuvântul şi angajamentul lui Putin e garanţie!

Europa strategică a lui Emmanuel Macron: viziune sau vis?

Emmanuel Macron este un europocentrist şi îşi rezolvă aparent problemele de credibilitate şi legitimitate internă în Franţa prin proiectul acestei Europe Suverane – desi neclar, neconvingător şi profund discutabil ca abordare publică – pe seama relaţiei transatlantice. Practic, el susţine că SUA s-a retras – pentru că nu a rezolvat/asumat poziţiile şi interesele Franţei în Siria, pentru că nu a pus la punct Turcia în linia valorilor comune (desi o asemenea abordare nu a existat niciodată şi nu intră în Tratatul de la Washington) şi pentru că a cerut investiţii europenilor în propria lor apărare – şi de aceea NATO ar fi inutil sau depăşit, “în moarte clinică.

Dar, pe de altă parte, preşedintele Macron susţine că Franţa e puternică şi că Europa se poate apăra ea însăşi – folosind acelaşi argument al investiţiei naţionale în apărarea comună şi în instituţiile europene dar şi modelul Franţei care poate şi ştie să se apere – însă nu explică nicăieri de ce, dacă europenii sunt puternici, NATO cu o SUA retrasă nu poate să-şi îndeplinească atribuţiile apărării comune teritoriale în această formă şi ar fi necesară o variantă paralelă, a apărării europene în cadrul UE, pe care să o domine Franţa.

Din contra, insistenţa pe retragerea Marii Britanii după Brexit şi pe unicitatea – a se citi excepţionalismul francez – de unic stat cu arma nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate şi cu capacităţi expediţionare - nu pare de bun augur, mai ales că se vorbeşte despre cooperarea în Apărare şi Securitate cu Londra după Brexit şi este eludată explicaţia de ce acest lucru nu se dezvoltă în cadrul NATO, unde Marea Britanie rămâne membru, ci ar trebui dezvoltată în cadrul UE, unde Franţa pretinde că e singură, dominantă, atotştiutoare. Apoi nu trebuie uitat că NATO cu SUA, Canada, Turcia, Norvegia şi Marea Britanie este incomparabil mai puternică decât UE cu Ciprul şi statele neutre în plus, în balanţa de forţă.

Critici, mâhnire, nuanţări, erate, suspiciuni la aliaţi, laude şi aplauze la Moscove

Interviul lui Emmanuel Macron a fost salutat cu critici, mâhnire, nuanţări şi erate şi mai ales cu suspiciuni de către diferiţii aliaţi din NATO şi de către Bruxelles. Şi aplaudat şi lăudat la Moscova, fireşte. De altfel, interviul fiind unul luat de profesionişti, întrebările ating lipsa de încredere şi acord al Germaniei pentru diferitele proiecte ale Franţei evocate de preşedintele Macron în interviu, reticenţa Poloniei sau a ţărilor baltice şi mai ales izolarea Franţei în votul împotriva deschiderii negocierilor cu Macedonia de Nord şi Albania. Explicaţiile şi răspunsurile trădează fragilitatea tezelor promovate şi a strategiei abordate de către Franţa lui Macron.

O zonă foarte interesantă şi care merită o abordare mult mai atentă în cadrul analizei interviului preşedintelui Emmanuel Macron e cea a tehnologiei. Aici nevoia investiţiei în creativitate, cercetare, noi tehnologii este una pe deplin justificată iar abordările preşedintelui francez merită o atenţie deosebită. Investiţiile în această dezoltare tehnologică trebuie multiplicate dincolo de Fondul pentru Apărare.

Şi da, aici rezidă şi răspunsul acceptabil european pentru partea de interviu ce discută problemele legitime şi neliniştile preşedintelui francez: hai să încercăm  să dezvoltăm tehnologia, hai să demonstrăm capacitatea militară a statelor europene prin investiţie – discuţia Pompeo- Annegret Kramp-Karrenbauer cu ocazia a 30 de ani de la căderea Zidului Kremlinului a relevat ambiţia creşterii angajamentului investiţiilor militare al Germaniei până în 2024 la 1,5% şi până la 2% în 2032 – şi apoi vedem dacă nu cumva NATO e foarte bun, actualul şi viitorii preşedinţi americani sunt angajaţi în continuare în apărarea comună şi dacă e nevoie de forte expediţionare europene pentru a rezolva problemele Franţei în Africa post-colonială sau în promovarea şi dezvoltarea pe banii statelor europene a industriei sale militare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite