La graniţa României, pe 9 decembrie, europenii pot oare reuşi stingerea conflictului din Ucraina?

Întrebarea de al cărei răspuns vor depinde multe dintre viitoarele evoluţii din partea noastră de Europă este dacă viitorul Summit în formatul Normadia (Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina) va reuşi să producă rezultate notabile care să însemne amorsarea unui proces de pace real în absenţa oricărei participări americane (fie şi ca observatori) şi fără să li se ceară măcar o poziţie în calitate de entitate cu interese în zonă.

Sunt transmise, concomitent, mai multe semnale privind statutul viitor al viitoarei zone de separare între UE/NATO şi Eurasia, fiind evidentă pentru toată lumea dorinţa europenilor de a-şi asuma poziţia de putere garantă pentru orice mediere sau rezolvare de situaţii dificile cu potenţial conflictual în regiunea proximităţii sale imediate. Un vis prea mare pentru posibilităţile sale fizice de a se implica militar?

Asta au spus-o americanii de ani şi ani de zile, transmiţând mesajul că doar prezenţa lor activă (pentru care va trebui să se plătească în mod corespunzător de către ţările aliate) poate constitui o garanţie credibilă. De partea cealaltă, Germania şi Franţa, implicând un număr de alte ţări printre care Spania, Benelux, susţin cu tărie formarea identităţii europene de apărare, bazându-se pe forţe proprii şi instituind o solidaritate continentală care ar putea să devină de mare interes, mai ales ales în contextul dificultăţilor din ce în ce mai evidente de credibilitate ale preşedintelui Trump şi Administraţei sale.

Nu este o discuţie nouă, chiar dacă până acum era purtată neoficial între diversele puncte de contact de la Bruxelles şi din marile capitale. Exista, cel puţin până acum, o problemă permanentă generată de încercările multiple ale americanilor de a prelua iniţiativa în Ucraina în contextul generos deschis de revoluţia portocalie şi, apoi, de promovarea unor personaje ca Iulia Timoşenko sau Poroşenko, gata la orice pentru a obţine sumele norme pe care ameriucanii le îndesau în democratizarea Ucrainei, alături de cantitatea considerabilă de armament de tot felul, instructori militari şi sprijin diplomatic chiar dacă surse mutiple vorbeau despre nenumărate dovezi privind corupţia guvernamentală la cel mai înalt nivel.

Treacă de la noi, au zis americanii, acceptând situaţia ca pe un dat istoric care avea totuşi meritul de a crea o clasă politcă dependentă la extrem de finanţatorul de la Washington, fiind normală reacţia lui Trump de a cere noului preşedinte al Ucrainei să caute ceva mizerii despre Biden, reamintindu-i cât de mult îi ajutaseră âara americanii. Plus ansamblul de informaţii greu de imaginat care sunt date acum, sub jurământ, de înalţi funcţionari americani în cadrul audierilor privind demiterea lui Trump. Una dintre el este interesantă în contextul pe care-l discutăm azi: lt.col. Alexander Vindman, un oficial de rang înalt din National Security Council a spus că, de trei ori, a primit propunerea de a deveni ministrul apărării în Ucraina, oferta fiind făcută de Olexander Daniiliuk, secretarul Consiliului de securitate şi apărare al Ucrainei. Episod prezentat ca o posibilă glumă dar cu semnificaţii într-atât de mari de securitate încât ofiţerul respectiv s-a simţit obligat să raporteze imediat situaţia, în logiuca normală a procedurilor de protecţie implementate de orice serviciu de contra-spionaj.

Pe acest fond al unor suspiciuni generalizate, a venit deschiderea anunţată în urma întâlnirii Macron-Putin înainte de reuniunea G7 de la Biarritz când, pentru prima oară, s-a evocat un Summit în “format Normandia” (Gremania, Franţa, Rusia, Ucraina), perspectivă acceptată la reuniunea super-puterilor. Un prim mare succes diplomatic după ce reuniunile în formatul respectiv erau blocate începând cu 2016. Dar, evident, absolut insuficient dacă - şi asta a fost proziţia tuturor ţărilor implicate – înainte de reuniune nu se înregistrau o serie de gesturi concrete, cele din seria atât de aşteptată de atâta timp, probe ale începutului dezascaladării pe bază de negocieri concrete şi nu sub presiunea armelor sau ameninţării reprezentate de aducerea de din ce în ce mai multe capacităţi militare, aşa cum fusese asamblată soluţia americană.

S-a obţinut ceva? Da, şi asta este explicaţia speranţei din acest moment.

Este confirmată retragerea trupelor pe aliniamente mai retrase faţă de linia frontului  la Staniţa Luhansk, Zolote şi Petrivskoe.  Şi, iarăşi semnificativ, restituirea de către ruşi a navelor militare confiscate temporar în zona Strâmtorii Kerci şi care trebuie să ajungă fie azi, fie cel mai târziu mâine în portul Odesa, ştire confirmată de Igor Voroncenko, comandantul forţelor navale ucrainiene. Asta după ce, pe 7 septembrie, marinarii ucrainieni fuseseră eliberaţi în cadrul unui schimb de prizonieri între Kiev şi Moscova.

Desigur, între aceşti paşi şi rezolvarea completă a situaţie din Ucraina mai este foarte mult , dar speranţa este că, poate, la reuniunea de la Paris va fi semnată o formulă oarecare de Acord care să însemne un avans pe cele trei direcţii acceptate de părţi ca priorităţi absolute: termenii încetării imediate a războiului din Donbas, semnificaţia exactă a statutului special de “autonomie extinsă” de care vor beneficia cele două regiuni şi calendarul alegerilor în paralel cu cel al reîntoarcerii teritoriilor din Donbas la patria-mamă.

Acesta este contextul în care Heiko Maas, ministrul german de externe, a afirmat la Kiev, într-o conferinţă de presă cu omologul său Vadim Pristaiko: “Germania şi Franţa vor face multe pentru a contribui la găsirea unei soluţii, astfel încât, finalmente, să avem pace în estul Ucrainei. Nu vom face asta ca «mediatori neutri». Acţionâm în numele intereselor Europei, pentru principiile ordinii paşnice europene şi, din aceatsă cauză, apărăm integritatea Ucrainei în interiorul UE în timp ce, la modul general, sprijinul nostru pentru Ucraina rămâne neschimbat”.  Vom vedea cum vor decurge negocierile în pregătirea condiţiilor pentru desfăşurarea alegerilor locale, primul test major al viitoarei păcii ucriniene, apoi ce se va decide în final în privinţa amnistieierii crimelor comise în Donbas în perioada conflcitului şi ce se va decide în legătură cu statutul limbii ruse ca limbă oficială în estul Ucrainei în toate instanţele administrative şi de învăţământ. Veţi vedea că, în următoarele zile, urmează discuţii extrem de dure privind problema amnistierii, ridicată acum de partea rusă drept precondiţie majoră în desfăşurarea negocierilor.  

Va fi posibilă o soluţie majoră pentru Ucraina prin revitalizarea Acordurilor de la Minsk sub supervizare şi cu garanţii comune stabilite între UE şi Federaţia Rusă? Dacă da, la Bucureşti, poate, ar trebui să existe întrebarea legată de R.Moldova şi admiterea posibilităţii ca exact această soluţie să fie acceptată de marii actori şi pentru rezolvarea eciaţiei transnistrene. Şi, se aude, că gândirea strategică ar merge mai departe, spre Georgia în flăcări, rezolvând astfel, pe nesimţite, întrega regiune a Mării Negre şi anexelor sale. Impunând, de ce nu, “ordinea paşnică europeană” de care vorbeşte motorul franco-german şi pe care, în anume condiţii, poate fi extrem de convenabilă şi pentru ruşi. Schemă de securitate în construcţia căreia au fost invitaţi şi turcii care anunţă începerea unui program de cooperare intensă cu partenerii ucrianieni care au de acum promisiunea fermă că se vor putea pregăti şi în instituţiile militare turceşti. Perspectivă interesantă şi care poate trimite deoarte în raţionamentul general asupra securităţii viitoare - şi nu numai militare – din zona Mării Negre.