Kosovo — mezinul ambiţios al Europei. Îi va recunoaşte România independenţa?

Kosovo — mezinul ambiţios al Europei. Îi va recunoaşte România independenţa?

Primul meci oficial al echipei de fotbal kosovare, Mitrovica 2014 FOTO Bujar Gashi SURSĂ: instakosova.com, un proiect-concurs cu fotografii de pe Instagram, susţinut de Ministerul Afacerilor Externe

La 16 ani de la încheierea războiului, „Adevărul“ a mers în Kosovo şi vă prezintă situaţia actuală din micuţul stat ex-iugoslav, dramele unor oameni captivi între ţări vecine cu interese politice meschine şi zbuciumul pentru o viaţă normală, liberă şi recunoscută. Cel mai tânăr stat din Europa, cu jumătate de populaţie sub 27 de ani, încă are nevoie de părinţii adoptivi internaţionali care să-i ghideze alegerile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Kosovo, acest mezin ambiţios, se luptă în continuare cu fantomele trecutului. 16 ani nu sunt îndeajuns pentru a pune pe picioare un stat care a fost fărâmiţat de conflicte etnice, de setea de putere a unor lideri mondiali, de dorinţa de expansiune teritorială cu preţul a sute de mii de morţi, indiferent de Dumnezeul fiecăruia, de limba vorbită sau de statutul social. 

În timp ce kosovarii de rând – fie albanezi, fie sârbi – nu-şi doresc decât decentul unei vieţi europene, liderii politici nu reuşesc să se dezică de metehnele balcanice, moştenite şi de români: corupţia, furtul şi minciuna. Cu toate acestea, în Kosovo se simte schimbarea, dorinţa de a ajunge un fel de „Singapore al Balcanilor“, de a trece peste crimele de război, peste ura etnică şi de a se alătura Uniunii Europene. Până acolo, însă, kosovarii trebuie să nu mai fie un butoi cu pulbere: să nu mai fie o oază pentru luptătorii islamişti, un teren pentru crima organizată, un stat folosit ca exemplu de Putin, prin care liderul rus motivează anexarea Crimeei. Pentru că, vrem, nu vrem, Kosovo este un stat independent, chiar dacă, la nivel oficial, România nu-l recunoaşte.  

Nu-ţi ajung două zile pentru a înţelege cu ce se confruntă fostul stat iugoslav, pentru a-i asculta locuitorii şi a-i vedea, cu adevărat, feţele ascunse, rănite de trecut sau zugrăvite de tinerii optimişti. În Kosovo nu este însă vorba de România, nici de Spania, Cipru, Grecia sau Slovacia – ţările din UE care nu-l recunosc – în fostul stat iugoslav este vorba de răbdarea kosovarilor, de clădirea unei societăţi în care să nu mai predomine teama şi nesiguranţa. Democraţia kosovară nu mizează pe recunoaşterea din partea celorlalte ţări, ci pe rezolvarea instabilităţilor interne.  
 

Mai mult decât o zonă de conflict

Deşi e la doar 600 de km de Bucureşti, statul cu 1.8 milioane de locuitori pare mai îndepărtat decât Londra sau Paris, oraşe pe ale căror străzi auzi vorbindu-se româneşte. A durat aproape o zi întreagă să parcurgem această distanţă întrucât am luat un zbor Bucureşti-Istanbul-Priştina, cu o escală de 7 ore în oraşul de pe malurile Bosforului. Am ajuns în capitala kosovară noaptea, iar la primul contact cu Priştina, am avut impresia că am aterizat într-un oraş provincial românesc. E greu să-ţi schimbi peste noapte percepţiile cu care ai plecat la drum. Pentru mulţi din România, Kosovo a rămas nimic mai mult decât o zonă de conflict, pentru care se duelează jucători importanţi din politica mondială.    

Prima întrebare care te loveşte la întoarcerea din Kosovo, din partea oamenilor obişnuiţi, este: „mai patrulează Căştile Albastre prin Priştina?“. Nu acolo unde să le vezi, în Kosovo nu mai există violenţe de stradă, nu mai multe decât în statele vecine. De fapt, ministrul adjunct al Afacerilor Externe, Petrit Selimi, spune că în Kosovo, rata criminalităţii pe cap de locuitor este similară cu cea din Suedia, adică foarte scăzută. 

În Priştina, capitala kosovară, în jurul orei prânzului, bulevardul Maica Tereza, principala arteră pietonală din centrul capitalei, musteşte de oameni. Nimic din acest peisaj nu te duce cu gândul că peste 80% din populaţia kosovară este de religie musulmană. Doar imamul ne aduce aminte, răsunând în tot oraşul, că suntem într-o ţară mahomedană. 


Bulevardul pietonal Maica Tereza, centrul capitalei Priştina FOTO Iulia Roşu 

Joburi, joburi, joburi

Însă cel mai nou stat din Europa suferă. Cu o economie susţinută de banii trimişi acasă din diaspora, de serviciile interne şi de fondurile oferite de organismele internaţionale, Kosovo are o rată a şomajului de peste 40% şi nicio industrie care să se remarce la nivel naţional. Tocmai de aceea prioritatea oficialilor kosovari este crearea de locuri de muncă. Cu toate acestea însă, kosovarii se laudă cu o creştere constantă a PIB-ului de 4.5% în ultimii şapte ani. Criza financiară care a lovit Europa a afectat puternic şi Balcanii, astfel încât Kosovo încearcă să-şi revitalizeze acum sistemul economic, prin privatizarea proprietăţilor de stat, investiţiile în industria textilă şi IT, dar mai ales prin exploatarea rezervelor de cărbune. Kosovo îşi propune să reintre pe harta energiei în Europa. 

L-am cunoscut pe Petrit Selimi (foto dreapta), unul dintre cei mai tineri miniştri, chiar în sala de conferinţe a guvernului kosovar. Jovial, optimist şi deschis dialogului, acesta a precizat la întâlnirea cu delegaţia din România, organizată de Kosovo Foundation for Open Society (KFOS) şi British Council în Kosovo că: „recunoaşterea Kosovo nu este în top 10 priorităţi, dar cel mai important pentru noi sunt: joburile“. Kosovo ar avea nevoie de o creştere anuală imposibilă de 7% pentru a putea oferi de muncă celor 25-30.000 de tineri care termină şcoala în fiecare an. Aproximativ un miliard de euro provine, anual, din remiterile kosovarilor plecaţi peste graniţe.

Imigranţii şi vizele

Visul european rămâne viu în mintea kosovarilor, chiar dacă liberalizarea vizelor nu s-a produs încă pentru statul care şi-a declarat independenţa în 2008. Kosovo a rămas, de fapt, ultima ţara din Balcanii de Vest care nu are libertate de mişcare în Europa. Totuşi, la începutul acestui an, peste 40.000 de kosovari au plecat din ţară pentru o viaţă mai bună în Germania.

În 2014, Austria a înregistrat 1.901 de cereri de azil din partea locuitorilor din Kosovo, iar în prima luna din 2015 fuseseră înregistrate deja 1.029 de solicitări, spune Karl-Heinz Grundböck, ministrul de Interne german. De la 1 ianuarie şi până la mijlocul lunii februarie, Germania a primit 18.000 de cereri din partea kosovarilor. Însă anul acesta, comparativ cu ceilalţi ani, în Kosovo s-a petrecut ceva extraordinar care i-a luat prin surprindere chiar şi pe oficialii ţării.

„Avem cam aceleaşi cifre de imigranţi, în fiecare an, provenind din categoriile marginalizate, dar anul acesta s-a petrecut un lucru fără precedent. Nu putem nega că s-a întâmplat asta şi din cauza unor grupuri de crimă organizată care-i încurajau pe oameni să emigreze“, recunoaşte ministrul-adjunct al Afacerilor Externe.

Au existat zvonuri şi chiar articole în presa străină, din Germania şi SUA, care susţineau că germanii le-ar oferi kosovarilor permise de rezidenţă întrucât au rămas fără forţă de muncă din cauza scăderii demografice. Nimic mai fals. În Europa nu mai este loc de noi imigranţi incerţi.


Atifete Jahjaga FOTO Ioana Moldovan 

Selimi este susţinut şi de preşedinta kosovară Atifete Jahjaga, cea care a primit delegaţia României pentru o întâlnire de jumătate de oră. Jahjaga spune că „Kosovo nu diferă de nicio altă ţară din regiune. Toate celelalte state au unele probleme când vorbim de imigraţia ilegală. Ca să nu mai menţionez de alte ţări, care sunt deja membre UE, şi care au, aproape anual, peste 22.000 de oameni care părăsesc ţara“.

Oficialii susţin însă că numărul imigranţilor a scăzut spectaculos în ultima lună, de la 1.500 la doar 10 sau chiar zero imigranţi pe zi, însă liberalizarea vizelor rămâne o problemă frustrantă pentru kosovari, cetăţeni care se simt izolaţi şi abandonaţi din cauza neputinţei de a călători mai departe de Skopje sau Tirana.

„Când aud că sunt din Kosovo, îmi refuză automat viza“

Este greu chiar şi pentru tinerii kosovari, cu studii şi locuri de muncă în ţară, să-şi obţină viza pentru a putea călători. Noli, 24 de ani (foto dreapta), lucrează într-un bar din Priştina, în apropierea sediului guvernului, pentru a-şi strânge bani de facultate. Este student la Pictură, dar şi la Marketing şi Management. 
 
„Să-ţi părăseşti ţara din diverse motive, prin căi legale, este foarte greu. Atunci când te duci să aplici pentru viză şi spui că eşti din Kosovo, automat se crede că este ceva în neregulă cu tine. Rata de refuz ajunge undeva la 70% din prima încercare, deci este foare greu pentru noi. Mă aştept să nu primesc viză dacă vreau să călătoresc – nu fiindcă am trecut ilegal în altă ţară – dar din cauza celor care au făcut asta deja“, povesteşte Noli. 
 
Tânărul însă nu îşi doreşte să părăsească Kosovo, deşi a luat în calcul şi această opţiune: „Avem ţara noastră, este una independentă, iar lucrurile au început să se schimbe. Există oportunităţi mari şi aici dacă vrei să lucrezi, doar că trebuie să dai 110%, iar mulţi oameni sunt prea leneşi şi aşteaptă ca guvernul să rezolve totul pentru ei, când, de fapt, totul depinde de tine“, spune el. 
 

„De la anul vom călători liberi”

Am intrat în barul-restaurant în care lucrează Noli, imediat după întâlnirea cu ministrul adjunct al Afacerilor Externe. Dacă nu socotim produsele de import, viaţa e ieftină în Kosovo: o cafea şi un croissant nu te costă cu mult peste un euro. M-am aşezat la o masă cu două tinere albaneze de 25 de ani. Le-am întrebat pe fete dacă sunt afectate de tumultul politic din Kosovo, de încercările cărora trebuie să le facă faţă statul în care trăiesc pentru a-şi dovedi democraţia. Niciuna dintre ele însă nu a ştiut să-mi răspundă care sunt cele cinci ţări din UE care nu recunosc Kosovo. Niciuna dintre ele nu şi-ar dori să emigreze. Viaţa lor e bună în Kosovo. Nicio urmă de nesiguranţă sau teamă de viitor. 
 
Încrederea în misiunile internaţionale nu a dispărut de tot, deşi există sceptici. Pe străzile din Priştina se văd încă steagurile americane sau ale Uniunii Europene. Unul dintre bulevardele principale a fost numit „Bill Clinton”, iar o statuie a sa a fost ridicată în centrul capitalei. Clinton este un erou pentru kosovari, fiind preşedintele care a realizat coaliţia internaţională care a intervenit în războiul din 99, oprind astfel ofensiva sârbă. 
 

Ministrul adjunct Petrit Selimi îşi arată şi el optimismul: „Liberalizarea vizei se va petrece anul acesta în noiembrie sau decembrie şi vom putea călători liberi de anul viitor – pentru că vom îndeplini condiţiile cerute de Uniunea Europeană“.

Nu pot să vând Europa tinerilor, dacă tinerii nu pot vedea Europa. Cum putem lupta cu trupe extremiste, cu islamiştii fundamentalişti, sau cu naţionalismul etnic dacă nu avem exemple despre ce înseamnă a fi european? 

Petrit Selimi, ministrul adjunct al Afacerilor Externe 

Integrarea europeană – singura alternativă

 

EULEX, între înger păzitor şi eşec

Misiunea EULEX a fost înfiinţată în 2008 pentru a sprijini insituţiile kosovare, autorităţile judiciare şi implementarea legii statului de drept. Este cea mai complexă misiune civilă care a promis să ajute la combaterea corupţiei şi a ataca crima organizată la nivel înalt. Ţările membre UE finanţează Misiunea cu 165 de milioane de euro anual. 

Conform cifrelor EULEX, judecătorii Misunii au dat 566 de verdicte pe corupţie, crimă organizată şi crime de război. Pe lângă cazurile care existau deja, Misiunea a intentat alte 51 de cazuri noi pe crime de război şi a obţinut 30 de verdicte, inclusiv în cazurile de viol. 

Misiunea, împreună cu instituţiile Kosovo, au rezolvat 40.000 de cazuri legate de proprietăţi.

EULEX a sprijinit şi refacerea Poliţiei kosovare din nord, în care au fost integraţi 287 de ofiţeri sârbi. Tot în nord, EULEX a participat în înfiinţarea şi supravegherea celor 6 puncte vamale cu Serbia. 

Însă Misiunea nu a fost ocolită de critici severe sau de scandaluri de corupţie chiar în interiorul structurii. Sunt voci kosovare care cred că EULEX nu a reuşit decât să rezolve cazuri de corupţie la un nivel mic, în timp ce „peştii cei mari” sunt în continuare în libertate şi implicaţi în conducerea statului.  

Integrarea europeană pare să fie laitmotivul kosovarilor, atât la nivel oficial, cat şi al oamenilor de rând. De la preşedintă şi ministrul Integrării Europene până la tineri albanezi şi chiar sârbi, singura opţiune pentru Kosovo este să se alăture marii familii europene. Prezenţa europeană se simte în Priştina, capitala kosovară, prin misiunea EULEX, care aduce un corp de experţi din domeniul juridic, poliţienesc şi vamal şi care are ca obiectiv asigurarea statului de drept şi aplicarea legii. În Misiunea EULEX s-au investit milioane de euro, dar nu a reuşit încă să se ridice la aşteptările societăţii kosovare. În 2016, Misiunea va părăsi Kosovo. 

Ministrul Integrării Europene, Bekim Çollaku, crede că primii paşi în relaţia cu Europa au fost făcuţi odată cu Acordul de stabilitate şi asociere, care se va semna anul acesta, dar şi prin Acordul de la Bruxelles, de normalizare a relaţiilor cu Serbia, stabilit în 2013. Statul vecin, care nu recunoaşte oficial Kosovo, îi obligă totuşi pe cetăţenii sârbi din Mitrovica de Nord să-şi elibereze documente kosovare, să plătească taxe către guvernul de la Priştina, să aparţină, de fapt, de un stat pe care Serbia nu-l recunoaşte. 

„Au făcut-o deja în atâtea moduri, încăt nu e necesar să o spui oficial. Au făcut-o oficial (recunoaşterea – n.r.) <<în teren>>. Încă nu suntem obligaţi să avem plăcuţe de înmatriculare cu Republica Kosovo, ceea ce este una dintre grijile mele principale. Nu vom mai putea face diferenţa atunci între albanezi şi sârbi“, povesteşte Dragoljub Stas, sârb din Mitrovica de Nord.  
 
Deşi nu toţi cetăţenii kosovari par încântaţi de direcţia în care se îndreaptă lucrurile, lidera Kosovo, Atifete Jahjaga, spune că 89% din populaţie are încredere în agenda Uniunii Europene. 

Este singura agendă care uneşte toţi oamenii din Kosovo

Preşedinta Atifete Jahjaga 

Parlamentul European i-a încurajat pe kosovari să-şi redemareze reformele pentru a duce mai departe, în principal, lupta anti-corupţie. Preşedinta kosovară a adăugat: „Nu căutăm căile scurte, ceea ce ne solicită UE este în acord cu ceea ce îşi doreşte Kosovo – toate reformele necesare nu sunt din cauza Uniunii, ci pentru că ştim că aceste reforme sunt pentru bunăstarea cetăţenilor noştri“.

Responsabilii kosovari îşi doresc ca statul Kosovo să se integreze nu doar la nivel geopolitic, ci şi prin participarea la concursul muzical Eurovision, prin participarea în competiţii sportive sau în acte culturale. A fi în UE înseamnă totodată a beneficia de programe la care acum nu au acces. 


Imagini din Mitrovica de Nord, partea sârbească a oraşului Mitrovica, care nu recunoaşte Kosovo FOTO Iulia Roşu 

Va recunoaşte România independenţa Kosovo?

Nu este o întrebare la care putem răspunde, deşi mulţi dintre kosovarii cu care ne-am întâlnit ne-au adresat-o. Însă România este văzută bine la Kosovo, un partener de încredere, care a colaborat îndeaproape cu responsabilii kosovari. Chiar dacă nu recunoaştem statul Kosovo, toţi kosovarii cu care am vorbit privesc România ca pe un actor important în geopolitica regiunii. O recunoaştere din partea României, spun ei, ar garanta stabilitatea şi pacea pe termen lung în Balcanii de vest. România recunoaşte totuşi paşapoartele kosovare din 2013 pentru dovedirea identităţii, dar şi pentru aplicarea unor anumite efecte juridice ale actelor potrivit MAE. 

Anul trecut România a dat semne, prin prim-ministrul Victor Ponta, că ar putea să-şi schimbe atitudinea vizavi de Kosovo, însă Traian Băsescu a fost cel care s-a opus cu vehemenţă, pe perioada întregului său mandat. Kosovarii speră acum că noul preşedinte Klaus Iohannis va relua problema şi o va pune pe agenda politicii internaţionale a României. Sunt kosovari care speră ca prietenia lui Iohannis cu Angela Merkel să-i ajute indirect şi pe ei. Pentru Kosovo, Germania este unul dintre cei mai importanţi parteneri, alături de SUA şi Marea Britanie. 
 
„Iubim românii, nu avem nimic impotriva lor şi am dori ca România să recunoscă Kosovo, pentru că vrem să vizităm România – am auzit lucruri foarte frumoase despre ţara voastră – şi vrem ca şi românii să vină în Kosovo”, mi-a spus Arian, 36 de ani, în barul în care l-am cunoscut pe Noli. Arian îi invită pe români să citească mai multe despre Kosovo pentru a-şi schimba viziunea asupra ţării lui. 
 
„Noi, albanezii, am fost aici dintotdeauna, dar am fost ocupaţi de sârbi şi de alte ţări”, susţine Arian, ofiţer vamal, la frontiera cu Macedonia. 
 
Pe de altă parte, sârbii kosovari sunt mândri de români, în timp ce kosovarii albanezi ştiu că fiecare ţară care nu recunoaşte Kosovo o face din motive ce ţin de politica internă. Kosovo nu este un inamic, dar este văzut ca un posibil precedent periculos.   
 
Analiştii geopolitici susţin că actualul context politic nu este unul propice pentru ca România să-şi schimbe viziunea asupra Kosovo, însă Petrit Selimi a precizat pentru „Adevărul” că nu poţi aştepta ca lumea să devină un loc mai liniştit, aşa cum nu poţi fi mai sârb decât sârbii: „credem că România - ca una dintre cele mai mature democraţii din estul Europei - poate şi ar trebui să ia o decizie progresistă faţă de Kosovo, indiferent de ameninţările care vin de la Moscova sau de problemele care n-au nicio legătură cu Balcanii”. 
    

Kosovari pe principala arteră pietonală Maica Tereza FOTO Iulia Roşu
 

Pace şi stabilitate în regiune?

Vladimir Putin s-a folosit de Kosovo pentru a-l da ca exemplu pozitiv în motivarea anexării Crimeei de către Rusia. Cu toate acestea, însă, Rusia nu recunoaşte independenţa Kosovo, dar „face ceea ce se pricepe cel mai bine: propagandă. Şi îşi schimbă teoriile în funcţie de ceeea ce i se potriveşte cel mai bine“, spune Petrit Selimi.

Nici Atifete Jahjaga nu a dorit să comenteze declaraţiile preşedintelui Putin, însă a afirmat că statul Kosovo este un caz sui generis şi nicio comparaţie nu ar trebui făcută cu alte cazuri. Atunci când se ridică problema recunoaşterii independenţei, kosovarii sunt pregătiţi să flutere de îndată decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, cea care a validat existenţa Kosovo în 2008.

„Statele din Balcani nu vor deveni niciodată un teren de joacă pentru Rusia. Singura noastră opţiune este integrarea europeană“, a mai spus Atifete Jahjaga.  

Încă din '99, după ce s-a încheiat războiul, în teritoriul kosovar Naţiunile Unite au venit împreună cu propriii oameni şi propriile legi. Din acel moment, oficial, Serbia nu a mai avut niciun cuvânt de zis în politica internă a Kosovo. Cu toate acestea însă, conflictele etnice nu s-au încheiat nici după 16 ani. Sârbii din nordul Kosovo îşi doresc să aparţină de Belgrad, în timp ce există voci albaneze care visează la Albania Mare.  

Doar că integrarea europeană şi procesul de stabilizare a ţării, ca şi a regiunii, depind de normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo. Ambele state riscă să nu adere la UE tocmai din cauza nerecunoaşterii reciproce şi a tensiunilor care încă se înregistrează la nivel social, între sudul şi nordul Mitrovicei, între enclavele sârbeşti şi majoritatea albaneză, între creştini şi musulmani. Astfel de conflicte pătrund dincolo de oficialităţi, acorduri şi promisiuni la Bruxelles. Socoteala din Europa se potriveşte rar cu implementarea „în teritoriu” a celor stabilite şi semnate în birourile închise, o recunosc chiar oficialii UE.

Părăsind Priştina, perspectiva se schimbă: deşi în capitală şi în enclavele sârbeşti de pe lângă capitală - Gracanica - condiţiile de trai s-au îmbunătăţit, sârbii s-au integrat în societate, iar instabilitatea sau nesiguranţa nu se resimt atât de grav, cu cât înaintezi înspre nordul Kosovo, cu atât îţi dai seama că viaţa minoritarilor sârbi este în continuare împovărată şi incertă.   

În episodul următor „Adevărul“ vă prezintă un reportaj din Mitrovica, un oraş divizat, de care trag şi kosovarii albanezi şi sârbii, într-un joc politic obositor, care afectează vieţile oamenilor de acolo, speranţele şi viitorul lor. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: